În cele ce urmează vă vom prezenta două trasee ce trec prin Cheile Râmețului: primul pleacă de la Cabana Râmeț către Sălciua traversând poate cea mai frumoasă parte a Trascăului central, iar cel de-al doilea pleacă din sud, de la Cheile Ampoiței, ajunge la Întregalde, iar de aici se îndreaptă spre Cheile Râmețului și Cabana Râmeț.

Navigați între capitolele paginii folosind butoanele „DESCRIERE”, „HARTĂ”, „PUBLICAȚII”, sau utilizând săgeata verde:

undefined

 

Valea Mănăstirii – Cheila Râmețului – Cheia – Brădești – Valea Poienii – Vânătarea – Huda lui Papară – Sălciua

  • Marcaj:  cruce albastra
  • Lungime: 24 km
  • Diferența de nivel: 507 m
  • Timp de parcurs: 11 ore
  • Consumul caloric: 
  • Caracteristici: Traseul este extrem de dificil în Cheile Râmețului. Nu vă recomandăm să traversați Cheile Râmețului în cazul în care nu aveți o condiție fizică bună și echipament adecvat. De asemenea vă recomandăm să nu traversați Cheile Râmețului în timpul iernii sau în perioadele cu ploi. Dincolo de Cheile Râmețului, traseul este de dificultate redusă spre medie.
  • Accesul spre punctul de intrare în traseu: În centrul orașului Teiuș se părăsește DN1, intrând pe DJ 750 C, care duce până la Mănăstirea Râmeț. Până la Mănăstirea Râmeț drumul este asfaltat fiind accesibil oricărui tip de autovehicul indiferent de vreme.
  • Transport public spre punctul de intrare în traseu: Ruta Alba Iulia - Valea Mănăstirii este asigurată de autobusele Livio Dario. Plecarea se face din Alba Iulia -Autogara Livio Dario (aflată vis a vis de vechea autogară a orașului), iar sosirea este la Mănăstirea Râmeț, aflată la 10 minute de Cabana Râmeț -punctul de intrare în traseu. Plecările din Alba Iulia se fac la orele: 7,20, 14,20 (nu circulă sâmbăta și duminica și în timpul vacanțelor școlare), 15,30, 19,20. Numărul de telefon al dispeceratului firmei de transport este: 0258-814 500 
  • Acces spre punctul de ieșire din traseu: Punctul final al traseului este centrul comunei Sălciua, la intersecția cu DN 75 Turda - Câmpeni.
  • Transport public din punctul de ieșire din traseu: Ruta Câmpeni - Turda - Alba Iulia este asigurată de autobusele Arieșul SA. Autobusul oprește în stația Sălciua de Jos la ora 5,47, ajunge în Turda (sensul giratoriu) la ora 6,50 iar la Alba Iulia (în autogara orașului) la ora 9,00. Numărul de telefon al dispeceratului firmei de transport este: 0258-771 943.
  • Cazare în apropierea punctului de intrare în traseu: Punctul de informare al CETM Albamont, telefon: 0258-813 947; Cabana Râmeț, telefon: 0258-880 111; Pensiunea Râmeț aflată la aproximativ 5 km față de punctul de intrare în traseu, telefon: 0258-848 440, 0740-165 041; Pensiunea Casa Butanului aflată la 7,5 km față de punctul de intrare în traseu, telefon:0722-781 902. -Pentru detalii despre posibilitățile de cazare vizitați pagina Cazare.
  • Cazare în apropierea punctului de ieșire din traseu: Deoarece autobusul ce asigură legătura cu Turda și Alba Iulia, oprește în Sălciua de Jos la ora 5,47, vă recomandăm să vă cazați la pensiunile Totu Bun, telefon: 0766-794 136, sau Larix, telefon: 0763-819 090, cele mai apropiate locații față de stația de autobus. -Pentru detalii despre posibilitățile de cazare vizitați pagina Cazare.

 

Autobusul pe care ați ales să-l luați din Alba Iulia, are ca stație finală Mănăstirea Râmeț. Vă recomandăm să vă rupeți câteva minute din programul vostru, pentru a vizita biserica veche, aflată în curtea Mănăstirii Râmeț (un minunat monument ridicat în 1487). În aproximativ 10 minute de mers, după ce veți fi trecut de Cheile Mănăstirii, la rându-le rezervație naturală și loc bun de cățărat, veți ajunge în punctul de start al traseului -Cabana Râmeț.

Traseul porneşte de la cabana Râmeţ (425 m altitudine), situată într-o frumoasă poiană în stânga râului, de unde se deschid privelişti deosebit de pitoreşti, dominate de impunătoare creste calcaroase. Ne aruncăm o ultimă privire spre aceste lame albe de calcar şi, după ce trecem podeţul, o luăm la dreapta, în lungul drumului forestier ce însoţeşte îndeaproape apele gălăgioase ale Râmeţului, urmărind dansul jucăuş al clenilor, ori mişcarea mai discretă a mrenelor ce par lipite de fundul albiei. Zăvoiul însoţeşte aproape neîntrerupt cele două maluri abrupte. Cei doi versanţi, puternic înclinaţi, sunt în mare măsură acoperiţi de pădurea de fag. De fapt, străbatem un sector de vale cu aspect de defileu (săpat în fliş cretacic, iar mai în amonte în ofiolite), cu fragmente de terase ce domină cu câţiva metri talvegul râului, pe care se înşiră case rare, cele vechi fiind în stilul arhitecturii locale — din lemn, cu acoperişul ţuguiat, realizat din paie (cătunul Şureni). Pe măsură ce înaintăm şi ne apropiem de abrupturile calcaroase, în versantul stâng al râului observăm un microrelief ciudat, cu forme variate, care au în ansamblul lor aspectul unor ruine de cetate, fapt sugerat şi de culoarea cenuşie a ofiolitelor pe care se dezvoltă (Măhăra &Popescu-Argeșel, 1993, pp. 59). Față de anul 1993 când regretatul prof. Gheorghe Măhăra scria aceste rânduri în Ghidul Turistic al Munților Trascău, în prezent, locul construcțiilor tradiționale a fost luat de un număr mare de case de vacanță cu arhitectură îndoielnică. Valea Mănăstirii este citată permanent, ca exemplu negativ, în ce privește dezvoltarea urbanistică a unui teritoriu.

În lungul acestui defileu, Râmeţul primeşte afluenţi modeşti, adevărate firicele de apă, ce coboară grăbite — cum ar fi valea Uzei, în al cărui bazin superior se află satul omonim, unul dintre cele mai pitoreşti din Ţara Moţilor, datorită caselor cu aspectul lor arhaic, ce par pur şi simplu „agăţate" de versanţii abrupţi ai muntelui. După o porţiune extrem de uşoară a traseului, pe care o parcurgem lejer în circa 45 de minute, ajungem la capătul din aval al Cheii Râmeţului, dornici de a pătrunde neîntârziat în adevărata lume de basm ce ne-o oferă acest valoros monument al naturii. Chiar la intrare în cheie, observăm marcajul aplicat pe peretele alb de calcar. Urmărim o potecuţă ce se apropie de o mică grotă săpată în versantul stâng. Apoi constatăm că ne aflăm într-un sector, în care, stratele sunt dispuse în poziție verticală, râul curgând în lungul lor, pentru ca ceva mai amonte sa le taie pieziș și apoi perpendicular. După aceea nu se mai vede aşa de bine stratificaţia geologică. Întâlnim la început blocuri mari de rocă, cu diametrul până la 5—7 m, în spatele unuia dintre acestea râul aruncându-se într-o cascadă de circa 1,5 m. Apoi dăm de o nouă grotă, aflată la baza unui perete înalt de peste 150 m, ce o străjuieşte impunător în stânga râului. Urmează un sector ceva mai domolit, unde ajungem la „Portal" — o interesantă arcadă, străpunsă de apele râului, care nu poate fi interpretată altfel decât ca un ultim vestigiu dintr-o peşteră al cărei tavan s-a prăbuşit pe restul lungimii cheii. De altfel, profilul cheii, cu aspect „burtos" în partea sa inferioară, pledează clar în acest sens. La circa 25 m aval de „Portal", ne întâmpină gura unei alte grote înalte de 7—8 m, săpată în versantul drept, care, deşi puţin adâncă, oferă un bun adăpost la nevoie. Până aici, cele două porţiuni amenajate cu cablu, ne-au permis să evităm, deocamdată, contactul cu apa. Poteca ocoleşte „Portalul" peste un tăpşan, de fapt o limbă de grohotiş, din care susură un izvor. Intrăm, apoi în sectorul cel mai îngust ai cheii, denumit sugestiv „La Cuptor", unde din nou observăm poziţia verticală a stratelor, tăiate de râu puţin pieziș. Cu ani în urmă străbăteam acest sector prin apa care atingea cel mult 1,50 m adâncime. Actualmente însă, pe o distanţă de 5—6 m, adâncimea depăşeşte 2 m, ceea ce impune găsirea altei soluţii. De pildă, cu ajutorul unei prăjini de circa 4 m lungime, se poate depăşi această porţiune dificilă, mergând prin apă până la genunchi, pe la baza versantului, folosind micile scobituri ale peretelui surplombat şi sprijinind „instrumentul" sus-amintit de fundul adânc al albiei. Fireşte, este nevoie de o doză mare de curaj şi de multă grijă pentru a nu aluneca de pe faţa lucioasă a peretelui, în apa adâncă, în întreprinderea de a depăşi cel mai dificil punct din lungul traseului (Măhăra &Popescu-Argeșel, 1993, p. 59-61). În sectoarele periculoase, CETM Albamont a montat echipări menite să ușureze traversarea. Au fost montate astfel scoabe încastrate în stâncă și o rețea de cabluri.

Înfioraţi de sălbăticia autentică a peisajului, ocolim o stâncă „înfiptă" între versanţi şi ne continuăm drumul printre pereţii încremeniţi, pe fruntea cărora se preling mici pelicule de apă, uneori transformate în picături reci, ce cad din când în când pe luciul uşor plumburiu al râului. Nu după mult timp întâlnim două băltiri succesive, în care suntem nevoiţi sa intrăm în apă până la gât, în cea mai din amonte străbătând circa 20 m. Aici, de asemenea, stratele de calcar stau „în picioare", fapt ce ne face sa ne gândim la puternicele mişcări ale scoarţei Pământului, de-a lungul perioadelor geologice, mişcări care le-au adus în această poziţie, deşi rocile sau depus pe fundul mării jurasice în poziţie orizontală. Urmează o succesiune de sectoare înguste care alternează cu altele mai puţin înguste — şi unele şi altele dominate de bolovani de mari dimensiuni, cu diametrul de la 3—4 m până la 5—6 m. Apoi o stâncă colţuroasă, înaltă de peste 15 m, ce străjuieşte malul stâng, ne priveşte ameninţător. Mai departe, versanţii verticali ce flanchează cheia, cu aspecte de evidentă simetrie, sunt sculptaţi în roci cu poziţie aproape orizontală. După aceea intrăm într-un veritabil tunel, pus în evidenţă de surplombarea mai accentuată, când a versantului din stânga râului, când a celui din dreapta. Mai mult ca oriunde, aici, din pereţii umezi, cad mii de picături, ca o ploaie de lacrimi, pe care o varsă muntele, îndurerat parcă de lupta neîntreruptă ce o dă de milioane de ani cu apa neiertătoare. Astfel, oricât de rezistentă ar părea, stânca dură cedează treptat în faţa acestui neiertător agent extern, care roade neîncetat din pieptul muntelui, croindu-şi drum întocmai unui adevărat fierăstrău, prin cele mai neaşteptate locuri. De altfel, întreaga cheie este dominată la partea inferioară de numeroase marmite, în care apa se învârte în rotocoale neîntrerupte, ca un burghiu neobosit, formând bulboanele nenumărate pe care le întâlnim aici. Antrenând în mişcarea ei, în funcţie de debit, bolovanii şi pietrele, pe care le transportă, cu ajutorul acestora, de fapt roade, treptat, la baza cascadelor ori repezişurilor, talvegul dur al râului. Interesant este de observat urmele unor vechi marmite, respectiv margini ale lor, ce se păstrează la diferite nivele faţă de cursul actual, cel mai tipic exemplu în acest sens, oferindu-ne sectorul cu aspect de tunel. O lărgire uşoară din amonte ne dă posibilitatea să privim versanţii care se retrag uşor, cu profilul lor crenelat, dat de microrelieful variat şi complex. Deasupra noastră putem identifica gurile întunecoase a patru din peşterile ce se află în zonă, situate la multe zeci de metri mai sus de cursul râului, la unele dintre ele neputând tânji decât alpinişti încercaţi. În versantul stâng stă cocoţată o mare limbă de grohotişuri, gata parcă în orice moment să se pună în mişcare. Mai sus întâlnim o mare aglomerare de blocuri de stâncă şi bolovani, cu diametrul până la 6—7 m în cazul celor dintâi, printre care râul îşi face loc cu greu, formând cascade ori repezişuri, la baza cărora putem vedea superbe marmite şi chiar micromarmite — opera unor şuvoaie ce apar sub formă de braţe secundare ale râului. Ne dăm seama uşor că talvegul Râmeţului prezintă în acest sector cea mai puternică ruptură de pantă din cadrul cheii. De aici ne aruncăm o privire spre aval, unde apar două stânci ascuţite, ca nişte mari suliţe, înalte de zeci de metri, ce stau faţă-n faţă pe cei doi versanţi, întocmai unor veritabile bastioane. Spre amonte, versanţii se retrag treptat, iar noi pătrundem în bazinetul depresionar de la Cheia. Astfel, după o oră şi jumătate, cât ne-a trebuit să străbatem această lume de basm, ajungem în punctul unde Râmeţul soarbe lacom apele pârâului Cheia, ce coboară grăbite din stânga. Deşi până aici traseul este bine marcat, în respectivul loc întâlnim un indicator turistic pe care abia mai putem descifra (iulie 1987): Cabana Râmeţ — 1/2 ore, Huda lui Papară 7 ore (prin Brădeşti). Fireşte, noi am ajuns de la cabana Râmeţ în două ore şi jumătate, iar informaţia de pe indicator dă un timp mult mai scurt. Considerăm însă că nu putem chiar alerga prin locuri atât de frumoase, fără a gusta cât de cât din farmecul lor, fără a ne desfăta privirile, în lumea atâtor minunăţii pe care le-a făurit neîntrecutul meşter care este Natura. Aşadar, după ce ne rotim privirile asupra culmilor dominate de abrupturile albe, calcaroase, ne continuăm drumul la dreapta, în lungul pârâului care curge printre maluri zmălţuite de florile multicolore ale pajiştilor, umbrite pe alocuri de pâlcuri de arini. Imediat de la plecare, întâlnim o punte peste Cheia, care are la unul din capete o staţie modernă hidrologică cu limnigraf, dar al cărui plutitor din păcate, a rămas cine ştie de câtă vreme, pe uscat, datorită înfundării cu nămol. Mai încolo ne întâmpină micuţa şcoală şi după 25 de minute, ajungem în punctul unde se formează pârâul Cheia — din unirea pâraielor Geogel (ce vine din vest, dinspre Munţii Metaliferi) cu valea Brădeştilor (Măhăra &Popescu-Argeșel, 1993, p. 61-64). Nu încercați să găsiți stația hidrologică, pentru că nu se mai văd nici măcar urmele ei, ce au fost șterse definitiv, de stăruința apelor. Fosta școală din Cheia, a rămas neschimbată, și aceasta datorită grijii ce i-o poartă Clubul Montan Apuseni. Nu s-a schimbat mai nimic în Cheia, din vremea când domnul Măhăra scria aceste rânduri. Poate doar casele vechi, părăsite, au trecut mai mult în tărâmul amintirilor. Și ar mai fi de amintit ceva: în centrul Cheii, lângă fosta școală, Gabriel Suliman, un psiholog din București, ș-a încropit o mică gospodărie tradițională, și trăiește alături de familia sa, în singurătatea cătunului părăsit.

Lăsăm drumul care o ia la stânga, în lungul apei ce a săpat, nu departe de acest loc pitoresc, mica cheie a Geogelului, şi mergem drept înainte. Interesant este faptul că pe vreme de secetă apele Brădeştilor întrec până la de trei ori debitul Geogelului, cu toate că primul pârâu are o lungime şi un bazin incomparabil mai mic decât celălalt. În schimb, când plouă sau se topesc zăpezile, raportul se schimbă net în favoarea Geogelului, care se umflă serios, dată fiind suprafaţa mult mai mare de pe care el îşi adună apele. Debitul relativ constant al văii Brădeştilor este legat de apariţia unor izvoare carstice, după cum o să ne dăm seama mai departe, în lungul traseului ce-l vom urma. Respectivele izvoare, de care acest pârâu beneficiază din plin, apar la baza abruptului vestic calcaros al Trăscăului. Cu nostalgie în suflet, ne aducem aminte de vremea când în lungul acestor ape se aflau mici mori, ale căror urme, abia dacă le mai poţi bănui (iazurile — respectiv canalele de aducţiune, acum colmatare, rămăşiţe ale clădirilor şi câte o piatră răzleţită, ori alt obiect de lemn care bănuieşti că făcea parte din inventarul acestor instalaţii ţărăneşti, aflat de obicei într-o avansată stare de degradare). Intuind soarta respectivelor instalaţii de apă, noi am propus, cu mulţi ani în urmă, conservarea in situ, măcar a unora dintre ele (I. Popescu - Argeşel, 1973). Este regretabil că lucrurile au evoluat, însă, astfel şi mai ales într-un ritm neaşteptat de alert. Convinşi fiind că aceste mori ar fi reprezentat obiective de mare atracţie pentru cei care îşi îndreaptă paşii, nu numai pe acest traseu, dar în oricare zonă a Munţilor Trăscăului (şi nu numai a lor), ne facem datoria de suflet de a evoca vremurile când până şi pe cele mai neînsemnat dintre pârâiașe şe învârteau după puterea lor, mai ales roţile verticale ale morilor, cât şi ale altor instalaţii de apă (pive, dârste, vâltori, oloiniţe etc.), ce împânzeau zona Trăscăului (numărul lor depășea în anii 1970 cifra de 300). Astfel, la un moment dat, numărul morilor ajunsese la cifra de 33 pe Râmeţ amonte de cheie, una pe Cheia, 4 pe valea Brădeştilor, 9 pe Geogel, 4 pe valea Pravului etc. (I. Popescu-Argeşel, 1973). La acestea s-ar putea adăuga alte 28 de mori care existau în aval de cheie, până la Teiuş, un ferăstrău pe Cheia, 3 pe Râmeţ, precum şi două vâltori, pe respectivul râu. Din toate, astăzi nu mai pot fi întâlnite, din păcate, decât o moară la Geoagiu de Sus. Revenind la traseul nostru, pe care-l parcurgem ca şi până aici pe o vale relativ îngustă, săpată în conglomerate dure cretacice, care se văd din loc în loc sub formă de stânci, sau bolovani (în albia minoră). Toate aceste pâraie curg relativ repede, având mici cascade, din care se înalţă un vuiet neîntrerupt, singurul ce tulbură liniştea acestor locuri. Amonte de confluenţă, la 200 m dăm de un izvoraş, care ne oferă apa sa rece şi curată. Mai încolo, poteca se îndepărtează de firul văii tot mai înguste şi cu talvegul din ce în ce mai înclinat. După câteva serpentine dăm de un firicel de apă, care vine dinspre abruptul calcaros din apropiere. Apoi intrăm într-o frumoasă pădure de fag, pentru ca la marginea unei mici poieni să întâlnim un alt izvor carstic, din care apa porneşte pe un plan destul de înclinat spre pârâul ce curge gălăgios şi el pe fundul întunecos al văii înguste. De altfel, vuietul apei, ce se înalţă în tonalităţi diferite pe măsură ce urcăm, ne întovărăşeşte neîntrerupt. După circa o oră şi un sfert de la plecarea din satul Cheia, dintr-o poieniţă, zărim printre crengile arborilor, primele case din satul Brădeşti. Marcajul apare sporadic, dar drumeagul prin pădure ne conduce sigur până la ieşirea într-o zonă cu păşuni şi fâneţe, unde simţim din plin parfumul îmbietor al florilor sau al fânului cosit de curând. Totodată, începem urcuşul greu, care ne obligă la mici opriri, prilej de a ne arunca privirea înapoi, spre valea care se dezvăluie din ce în ce mai bine în faţa noastră, cu versanţii săi acoperiţi, în bună parte, de păduri. Dincolo de satul Cheia, pe care îl zărim undeva în punctul cel mai coborât al văii, adevăratul tablou ce ni se înfăţişează generos, este dominat de abruptul vestic, tranşant, al Trăscăului, pe care îl urmărim până către extremitatea sa meridională. O dată cu dispariţia ultimului susur de apă al firicelului ce coboară grăbit spre întunecimile văii tot mai adânci, intrăm de-a binelea în satul Brădeşti. Ajungem chiar în centrul lui, acolo unde traseul nostru întâlneşte drumul județean ce urcă de la Aiud prin Râmeţ şi se îndreaptă spre Ponor şi Mogoş, ajungând în inima Ţării Moţilor, la Abrud. Din intersecţia amintită, un indicator turistic ne arată că până la cabana Râmeţ se ajunge de-aici în trei ore şi jumătate, iar până la Huda lui Papară în cinci ore. Totodată, de aici, din centrul Brădeştilor, aflăm că sunt 8 km până la Râmeţ şi 5 km până la Ponor. Menţionăm că drumul spre Râmeţ reprezintă o traversare a Trăscăului, printr-o zonă extrem de pitorească (relief carstic, privelişti minunate spre Cheia Râmeţului şi spre valea străbătută mai departe de râul care a săpat acest valoros monument al naturii). Părăsim intersecţia situată la cumpăna apelor dintre bazinele Râmeţului şi Arieşului (950 m altitudine) şi coborâm spre valea Poienii, timp de 15 minute, urmând firul drumului forestier, care o ia apoi la dreapta, spre Poiana Aiudului prin valea Drăgoiului. Imediat întâlnim un izvor cu apă rece, trecem în continuare de primul grup de case şi ne afundăm tot mai mult pe firul văii Poienii, relativ largă şi cu cădere longitudinală destul de moderată (în tot cazul, prelungă în comparaţie cu cea a Brădeştilor, care se adânceşte mult mai puternic). Privim casele mari, acoperite cu ţiglă, cu grajduri de lemn în jur, învelite cu paie. În unele curţi se văd stupi primitivi ori sistematici. În timp ce în stânga văii se ridică măguri rotunde, unele cu aspect emisferic (relief dezvoltat pe rocile flişului cretacic), în dreapta apare abruptul calcaros al Trăscăului. Pe măsură ce coborâm, observăm că majoritatea caselor sunt acoperite tot cu ţiglă, multe dintre ele având etaj cu geamlâc. Doar grajdurile şi unele case vechi trădează prezenţa arhitecturii tradiţionale zonei, care în partea din aval devine predominantă. Specific văii Poienii este apariţia teraselor agricole (agroterase), prezente la început pe versantul stâng, apoi foarte caracteristice şi destul de extinse apar pe cel drept, sub poala pădurii, pentru ca mai jos să fie întâlnite pe ambii versanţi. Vechimea acestora se pierde în negura vremilor. În ansamblul său, Valea Poienii este deosebit de frumoasă, mult mai largă decât cea a Brădeştilor, cu minunate fâneţe şi păşuni, cu mici ogoare, totdeauna orientate de-a latul pantei. Peisajul locurilor străbătute este înfrumuseţat de numeroasele clăi, multe dintre ele de dimensiuni mari şi grupate în jurul clădirilor pastorale, diseminate pe un spaţiu larg, cu acoperişul lor ţuguiat. Drumul pietruit coboară prin împărăţia de verdeaţă, traversând grupurile de case, doar spre aval depărtându-se mai mult de firul pârâului, prins în cleştarul unei porţiuni înguste de vale — o mică cheie, cu talvegul din ce în ce mai adânc. La circa o oră şi-un sfert de la plecarea din Brădeşti, dăm de o altă fântână, aflată chiar lângă traseul nostru. Până aici marcajul este rar, dar nici nu este absolut necesar. La ieşirea din sat începe un urcuş uşor pe versantul drept al văii, unde intrăm treptat în împărăţia calcarului, chiar drumeagul, la un moment dat fiind croit în această rocă, pe care observăm încă de la început, mici lapiezuri (Măhăra &Popescu-Argeșel, 1993, p. 64-68). În acest punct, drumul parcurs până aici, se intersectează în dreapta cu un drum nou, ce duce spre o dolină în care a fost construit complexul turistic Cuibul Cormului. În trecut în această dolină se găsea o șură cu acoperiș țuguiat, din paie, și un jgheab (vălău) pentru adăparea animalelor. Șura a rămas și a fost transformată în recepție, iar în cuprinsul dolinei, au fost relocate case vechi, din zona montană a Transilvaniei, ce au fost adaptate pentru cazarea turiștilor. Dar să revenim la traseul nostru și la descrierea lui realizată de către domnul profesor Măhăra.

După încă 15 minute pătrundem în pădure, unde vedem marcajul aplicat pe o piatră, ceea ce ne asigură că ne aflăm pe drumul cel bun. După încă 5 minute observăm din nou marcajul, dincolo de pădure dezvăluindu-se splendida panoramă spre marea dolină Vânătara, cu aspectul său general în formă de pâlnie. Pe rama cât şi pe fundul acestei uriaşe doline, a cărei adâncime este de circa 80 m, observăm o mulţime de alte doline, dominant asimetrice, unele abia uşor schiţate. Traseul dă ocol dolinei pe la partea superioară, dezvăluind treptat locul unde converg cele trei pâraie, respectiv peretele sub care apa dispare, intrând în cea mai lungă peşteră din Masivul Trăscău. Remarcabilă pentru dolina Vânătara este prezenţa agroteraselor care dau ocol versanţilor săi, impunându-se în peisaj ca elemente pozitive ale activităţii îndelungate antropice. Mici ogoare alternează cu păşuni şi fâneţe. Clădirile pastorale risipite printre ele imprimă la rândul lor un plus de frumuseţe peisajului, totodată putând servi la nevoie ca locuri ideale de adăpost. Înainte ca traseul să iasă din dolină, întâlnim un indicator ce ne arată că în 30 de minute putem ajunge la Vânătara, de fapt, în punctul cel mai coborât al dolinei. O luăm, aşadar, la stânga pe o potecuţă ce şerpuieşte printre clădiri pastorale, grupuri de clăi, traversând parcele cu fâneţe ori mici ogoare de pe treptele agroteraselor. La un moment dat observăm cascada pârâului Poienii, ce apare ca o pânză de mătase agăţată de stânca golaşă şi fluturată parcă uşor de vânt. După 15 minute de coborâre, ajungem pe malul pârâului Cheia, care pătrunde în dolină prin mici sectoare de cheie, unde observăm cascade până la 2 m înălţime, iar pârâul face un zgomot asurzitor, domolindu-se doar la baza lor, în cadrul unor superbe marmite. Până la intrarea în peşteră escaladăm un pinten calcaros, pe care pârâul l-a retezat, formând o mică dar cât se poate de frumoasă cheie, cu cascade până la 4 m, marmite excepţionale şi urme ale acestora în pereţii ce vor parcă să-şi dea mâna. Admirând această minunăţie a naturii, ascultăm tunetul apei ce se înalţă dintre stânci. Coborâm pe malul pârâului ce curge grăbit printre bolovani mari, pentru ca la mică distanţă să dispară sub uriaşul perete surplombat, ce se ridică impunător cu mai bine de 100 m deasupra noastră, până sub vârful Muntelui Bulz. Dintr-un balcon din lemn, vedem şirul de cascade ale pârâului Poienii, prin care pătrunde în interiorul dolinei cea mai mare dintre ele măsoară circa 25 m înălţime. Dealtfel faţă de fundul dolinei acest pârâu are în amonte o vale suspendată, iar apele sale confluează cu cele ale Cheii (care la rândul său primeşte pe cele ale Văii Seci chiar la intrarea în dolină), exact în punctul în care ele dispar în adâncuri. Privim gura actuală a peşterii, inaccesibilă, şi observăm deasupra, la 6 - 7 m, o grotă suspendată, de fapt o veche intrare spre lumea subpământeană. Zgomotul asurzitor al apelor chemate parcă de misteriosul lor drum subteran, ne înfioară sufletul, în timp ce avem sentimentul că ne aflăm în locuri de o măreţie fără seamăn (Măhăra &Popescu-Argeșel, 1993, p. 68-70).

La întoarcere, privirile sunt iarăşi atrase de şirul de cascade ale pârâului Poienii care totalizează 70—80 m de cădere a apei. Urcând încontinuu, după 30 de minute ajungem din nou deasupra dolinei, în punctul de intersecţie al traseelor. Trecem pe lângă un grajd, iar pe coama muntelui întâlnim marcajele turistice cruce albastră, aplicate pe o veche troiţă. Lăsăm drumul de care la stânga şi coborâm pe poteca ce şerpuieşte prin păşuni multicolore. În dreapta noastră apare, în toată măreţia lui, abruptul calcaros al Bedeleului, iar în depărtare orizontul este închis de culmile greoaie ale Muntelui Mare. În scurt timp intrăm în pădure, în locul unde întâlnim drumeagul lăsat spre stânga, undeva mai sus, pe care coborâm în serpentine cu pantă accentuată totuşi. Din loc în loc apar la zi conglomeratele cretacice, iar apoi îşi fac apariţia calcarele, la început sub formă de blocuri stâncoase. Aici traseul este foarte bine marcat, deşi drumeagul ne conduce sigur spre cătunul Sub Piatră, ale cărui case încep deja sa apară. Apoi zărim gura peşterii, din care ies apele gălăgioase ale râuleţului ce capătă de-aici denumirea de Valea Morilor. Până nu demult acest hidronim era în consens cu ceea ce călătorul întâlnea de-a lungul respectivului curs hidrografic. Astfel, pe mai puţin de 3 km, cât curge până la vărsarea în Arieş, existau în total 10 mori de apă, 8 ferăstraie şi o vâltoare. De asemenea, în acest bazin, în amonte de Vanătara, pe Cheia (Valea Bucurului) se înşirau nici mai mult nici mai puţin de 17 mori, iar pe valea Poienii alte 5 mori (I. Popescu-Argeşel, 1973). Din păcate, toate aceste instalaţii de apa au dispărut din peisajul atât de frumos pe care-l străbatem. Aşadar, revenind la traseul nostru, precizăm că de la locul unde râul intră in peştera Huda lui Papară, pană ia punctul unde apele lui ies am subteran, noi am parcurs drumul pe care l-am descris, într-o oră. De altfel, un indicator de la capătul unei punţi din apropiere, precizează: Vanătara 1 oră, respectiv Cheia Râmeţului 6 ore (Măhăra &Popescu-Argeșel, 1993, p. 70-71).

În continuare, domnul Gheorghe Măhăra prezintă peștera Huda lui Papară. Trebuie să știți însă că peștera Huda lui Papară este închisă cu poartă metalică, și nu mai există amenajări care să permită vizitarea. Peștera poate fi vizitată totuși, dar numai cu acceptul Administrației Siturilor Natura 2000 Trascău, iar ca să o parcurgeți trebuie să aveți echipament adecvat și pregătire speologică. Nostalgici fiind, redăm însă în cele ce urmează, textul scris de către domnul Măhăra în anul 1993.

Fireşte, cel ce ajunge aici este tentat sa viziteze Huda lui Papară, cea mai lungă peşteră din Munţii Trascăului. l.cgenda spune că numele ei vine de la un haiduc poreclit Papară, care îi ameninţa pe bogătaşi cu cuvintele: „îţi trag o papară" ... Având forma unei galerii larg arcuite, în plan, foarte puţine ramificaţii laterale, această cavitate însumează o lungime totală de 2 022 m. Aspectul de coridor înalt şi destul de îngust, ne arată că ea a fost excavată în lungul unei diaclaze, prin care cursul subteran s-a orientat, corodând calcarul. Profilul său, asemănător cu al văilor în formă de cheie, la care se adaugă, bineînţeles, bolta, ne întâmpină chiar de la ieşirea la zi a peşterii, unde înălţimea atinge peste 30 m, în timp ce distanţa dintre pereţi se menţine la sub 4 m. Până de curând, accesul în peşteră era extrem de dificil şi presupunea o dotare corespunzătoare (barcă pneumatică, scară speologică, echipament de protecţie etc.), întrucât în calea vizitatorului apar o mulţime de obstacole: lacuri, cascade, îngrămădiri de grohotişuri etc. În ultimul timp, însă, din iniţiativa Clubului de Speologie „Polaris" din Blaj o bună parte din peşteră a fost amenajată (punţi, scări, cabluri, inclusiv o poartă metalică la intrare etc.). Astfel, chiar de la început ne întâmpină un lac, peste care se aşterne acum o punte metalică. Apoi, după 50 m, întâlnim aşa-numita Cascadă Evantai, unde apele subterane se prăvălesc peste un bloc de piatră ce ocupă în întregime lăţimea galeriei, loc pe care-l depăşim cu ajutorul scărilor. Imediat după aceea întâlnim un sept de calcar ce se desprinde din tavan — Inima de Piatră. Punctul forte al peşterii îl reprezintă, însă, Sala Minunilor, o lărgire puternică a galeriei, mai ales în dreapta ei. Ca o curiozitate, aici temperatura creşte până la 20oC, adică dublul valorii întâlnite, de obicei, în restul peşterii. Remarcabil este faptul că Sala Minunilor reprezintă unul dintre puţinele exemple cunoscute în carstul românesc de goluri subterane în care se produc înmagazinări de aer cald (situaţie diametral opusă peşterilor glaciare). Tot în această sală apar alte două curiozităţi. În primul rând, este vorba de un uriaş depozit de guano mineralizat (chiropterit), constituit de-a lungul timpului, ca urmare a numărului mare al liliecilor atraşi de condiţiile prielnice de hibernare oferite de atmosfera caldă a sălii. În al doilea rând, vizitatorul poate observa aici o serie de stalactite mari şi butucănoase, care le-a făcut sa se abată de la creşterea lor verticală impusă de gravitaţie. În continuare constatăm acelaşi aspect de diaclază lărgită de ape, iar în jumătatea sa amonte apar mici săli laterale (Sala Virgină, Sala Tăcerii). Spre extremitatea peşterii întâlnim o îngrămădire de blocuri masive, desprinse din boltă, sectorul respectiv purtând sugestiva denumire de Lumea Frământată. Apoi înaintarea este oprită de un sifon, inaccesibil, aflat la numai 20 m de fundul dolinei Vânătara, unde râul pătrunde în minunata lume a adâncurilor, cu care semnatarul acestor rânduri a făcut cunoştinţă cu peste două decenii în urmă, fiind printre puţinii care s-au încumetat atunci să abordeze această peşteră, mai ales din cauza lacurilor, ce ocupă spaţiul oferit de marmitele torenţiale subterane, cât şi din cauza cascadelor. Interesant este şi faptul că în timpul precipitaţiilor deosebit de abundente, sifonul amintit nu poate prelua decât o parte din debitul râului subteran şi atunci surplusul se acumulează, formând un lac pe fundul dolinei Vânătara. Astfel, în vara anului 1970, în timpul ploilor bogate de vară, lacul format a depăşit 25 m adâncime. În acest caz, sifonul are rolul unui adevărat tunel de presiune. Râul subteran transportă o mare cantitate de aluviuni, pe care le abandonează temporar în sectoarele mai domoale şi uşor lărgite. Fiind vorba de o peşteră activă, formele concreţionare nu sunt prea abundente. Apar, totuşi, pe porţiunile mai ridicate, neafectate de inundaţii, frumoase bazinete (gours-uri), la care se adaugă stalactite, stalagmite, stâlpi, draperii, curgeri parietale. Unele dintre ele capătă înfăţişări ciudate, cu un colorit care variază de la albul imaculat, până la ruginiu. Menţionăm, de asemenea, că peştera a fost ceva mai lungă, dar o serie de prăbuşiri produse la cele două extremităţi ale ei i-au redus din dimensiuni. Nu este exclus ca râul să fi folosit şi alte galerii, superioare, până ce a ajuns la nivelul actual, dar ele nu se cunosc. Cert este că datorită peşterii, dolina Vânătara s-a adâncit, ca urmare a prăbuşirii tavanului de la intrarea în golul subteran. Peştera reprezintă, totodată, un nivel de bază local pentru pâraiele ce converg spre ea, faţă de care însă pârâul Poienii nu a putut să se pună încă de acord, rămânând suspendat către amonte. După mai bine de două ore petrecute în lumea de basm a adâncurilor, revenim la lumina zilei, unde ne izbeşte albul imaculat al pereţilor calcaroşi, la baza cărora privim mari îngrămădiri de grohotişuri, care coboară până spre firul văii, dând peisajului o notă de autentică sălbăticie. Pe versantul opus apar pajişti, mici ogoare şi pomi, cu case ţuguiate, risipite printre stânci. Ceva mai jos, în dreapta noastră, pe un promontoriu, în mijlocul unei livezi de pomi fructiferi, se ridică un valoros monument de arhitectură - biserică de lemn (din lemn de brad), de la 1.797, cu picturi pe pânză lipită şi cu icoane pe sticlă (de la 1.750) şi pe lemn (de la 1.800). Coborâm în lungul unui drumeag, însoţit de apele vijelioase ale Văii Morilor care şi-au săpat aici un defileu, care pe alocuri se îngustează, aşa încât capătă aspecte de cheie. În albia râului zărim bolovani mari, albicioşi, printre care se zbat apele înspumate, risipind în jur o ploaie de stropi. Treptat, orizontul se închide, trecem pe malul stâng al apei şi privim versantul opus înveşmântat de o frumoasă pădure de pin. Apoi pătrundem dintr-odată în Depresiunea Sălciua, mărginită la răsărit de zidul uriaş al Bedeleului. De la Huda lui Papară până în apropiere de confluenţa Văii Morilor cu Arieşul, am făcut cam o oră, iar de-aici până în centrul comunei ajungem cam într-o jumătate de oră. Din lungul drumului ce urmăreşte o terasă joasă, putem privi albia largă a Arieşului, iar de pe podul de beton, având în prim plan acest râu, se deschide o superbă privelişte înspre Bedeleu, masivul cu bastioanele sale fără seamăn. Urcând în lungul pârâului Sălciuţa, ajungem destul de repede în centrul civic al comunei Sălciua, una dintre cele mai frumoase de pe valea Arieşului (Măhăra &Popescu-Argeșel, 1993, p. 71-75).

Cheile Ampoiței - Lacul Iezerul Ighielului - Ciumerna - Cheile Găldiței - Întregalde - Modolești - Dealu Geoagiului - Cheile Râmețului - Cabana Râmeț

  • Marcaj:  cruce galbena   triunghi albastru
  • Lungime: xxx km până la Întregalde, 16 km de la Întregalde până la Cabana Râmeț
  • Diferența de nivel: 500 m
  • Timp de parcurs: 6 - 6,30 ore din Cheile Ampoiței până la Întregalde, 6 ore de la Întregalde până la Cabana Râmeț
  • Consumul caloric: 
  • Caracteristici: Traseul este extrem de dificil în Cheile Râmețului, unde traversarea se face pe Brâna Caprei. Nu vă recomandăm să traversați Cheile Râmețului, în cazul în care nu aveți o condiție fizică bună și echipament adecvat. De asemenea vă recomandăm să nu traversați Cheile Râmețului în timpul iernii, sau în perioadele cu ploi. Până în Cheile Râmețului, traseul este ușor de parcurs. Trebuie să fiți atenți în Ciumerna, unde în sezonul cald sunt stâne cu un număr mare de câini, iar dacă ați ales să parcurgeți traseul toamna, între Boțani și Cheia, vorbiți tare, sau fluierați din când, astfel șansele de a vă întâlni cu ursul scad considerabil :) 
  • Accesul spre punctul de intrare în traseu: Din DN 74 ce leagă Alba Iulia de Zlatna, la intrare în Ampoița, în dreapta, se desprinde DC 69. Acest drum vă va purta prin satul Ampoița și apoi până în Cheile Ampoiței.
  • Transport public spre punctul de intrare în traseu: Ruta Alba Iulia - Lunca Ampoiței este asigurată de autobusele Livio Dario. Plecarea se face din Alba Iulia -Autogara Livio Dario (aflată vis a vis de vechea autogară a orașului), iar sosirea este la Lunca Ampoiței, în apropierea punctului de intrare în traseu. Plecările din Alba Iulia se fac la orele: 7,50, 14,30 (nu circulă sâmbăta și duminica și în timpul vacanțelor școlare). Autobusul sosește în Lunca Ampoiței la orele 9,00 și 15,40. Numărul de telefon al dispeceratului firmei de transport este: 0258-814 500 
  • Acces spre punctul de ieșire din traseu: Punctul final al traseului este Cabana Râmeț, aflată la 10 minute de Mănăstirea Râmeț, unde se află stația de autobus.
  • Transport public din punctul de ieșire din traseu: Ruta Valea Mănăstirii - Alba Iulia este asigurată de autobusele Livio Dario. Autobusul pleacă din stația Mănăstirea Râmeț la orele 5,40, 6,20 (cu excepția perioadei vacanțelor școlare), 12,50, 17,10. Autobusele au stație și în orașul Teiuș, important nod feroviar. ÎNTRUCÂT PROGRAMUL AUTOBUSELOR POATE SUFERI SCHIMBĂRI NE ANUNȚATE VĂ RUGĂM SĂ VERIFICAȚI ORARUL CURSELOR, APELÂND DISPECERATUL FIRMEI DE TRANSPORT. Numărul de telefon al dispeceratului firmei de transport este: 0258-814 500.
  • Cazare în apropierea punctului de intrare în traseu: Pensiunea Mama Luța - Izvorul Muntelui aflată la aproximativ 6,5 km față de punctul de intrare în traseu, telefon: 0788-202 545; Pensiunea Casa cu Dor aflată la 8 km față de punctul de intrare în traseu, telefon: 0788-516 731, 0745-363 410. -Pentru detalii despre posibilitățile de cazare vizitați pagina Cazare.
  • Cazare în apropierea punctului de ieșire din traseu: Punctul de informare al CETM Albamont, telefon: 0258-813 947; Cabana Râmeț, telefon: 0258-880 111; Pensiunea Râmeț aflată la aproximativ 5 km față de punctul de ieșire din traseu, telefon: 0258-848 440, 0740-165 041; Pensiunea Casa Butanului aflată la 7,5 km față de punctul de ieșire din traseu, telefon:0722-781 902. -Pentru detalii despre posibilitățile de cazare vizitați pagina Cazare..

 

În ghidul turistic dedicat Munților Trascău, Măhăra și Popescu-Argeșel (1993), aleg ca punct de intrare în traseu, satul Ampoița. Alegerea Ampoiței ca punct de plecare, se justifica prin prezența unor obiective turistice precum Calcarele de la Ampoița și Piatra Boului, dar și prin prezența marcajului vechi, ce era aplicat încă de la intersecția drumului comunal cu DN 74. Cu toate acestea, cei aproximativ 10 km ce despart Ampoița de Cheile Ampoiței, parcurși pe drum asfaltat, sunt destul de monotoni, iar asta ne îndreptățește să vă recomandăm să vă începeți drumeția de la Cheile Ampoiței (satul Lunca Ampoiței). Pe de altă parte, pe calea ferată Alba Iulia - Zlatna, ocazional, circulă un tren alcătuit din vagoane vechi, restaurate, tractate de o locomotivă cu abur, așa că după ce veți fi vizitat cetatea Alba Carolina din Alba Iulia, ați putea pleca din gara Alba Iulia cu trenul de epocă, până în halta Ampoița, adică exact până în punctul din care domnul Măhăra începe descrierea traseului. Puteți să vă cazați la una dintre cele două pensiuni din Ampoița (vă va rămâne astfel suficient timp să vizitați Calcarele de la Ampoița), iar apoi, dimineața, să porniți spre Cheile Ampoiței. Suntem convinși că dacă le veți cere, oricare dintre administratorii pensiunilor, vă vor pune la dispoziție un autoturism care să vă ducă până la Cheile Ampoiței.

Traseul se desprinde din valea Ampoiului, de la confluența acestuia cu Ampoiţa, unde se află satul Gura Ampoiţei, pe lângă care trece şoseaua naţională Alba Iulia—Zlatna (DN 74), la 10 km de Alba Iulia. Urmărim, de astă dată, valea Ampoiţei de la confluenţă până la Lunca Ampoiţei. Încă de la intersecţia şoselei cu drumul comunal ce urmează valea Ampoiţei atenţia ne este atrasă de Pietrele Ampoiţei numite şi „Stogurile Popii" — trei stânci abrupte de calcar, care, contrastează cu versantul domol de pe stânga Ampoiţei, ele fiind situate la aproximativ 40 m faţă de talveg. Cea mai impunătoare dintre ele are circa 20 m diametru şi o înălţime de 15 m. Aceste olistolite nu sunt calcare omogene, ci brecii cu elemente calcaroase şi ciment calcaros ce înglobează fosile de orbitoline. Ele reprezintă fragmente desprinse dintr-o faleză calcaroasă şi alunecate pe taluzul continental, pentru a fi prinse în sedimentele flişului cretacic în zona marină litorală (această teorie evolutivă a fost revizuită și este expusă pe larg în pagina Rezervații). Din şosea, dacă vizităm Pietrele Ampoiţei şi apoi ajungem în satul Ampoiţa drumul necesită o oră și jumătate.  De aici valea se îngustează, capătă aspect de defileu (4 - 5 km lungime), săpată în formaţiuni ofiolitice. Pe versanţi, în special pe cel stâng, vegetaţia şi solul lipsesc, iar roca de culoare negricioasă-roşiatică apare la zi. La baza versanţilor apar trene întinse de deluvii. După ce ieşim din satul Remetea ne îndreptăm spre Cheia Ampoiţei săpată epigenetic într-un bloc de calcar dezgropat de sub depozitele flişului. Are o lungime de 1,5 km şi este orientată pe direcţia est-vest. Versantul stâng al acesteia, având expoziţie sudică, este intens afectat de depozite de pantă cu forme denudaţionale (creste, stâlpi, ace etc.) şi cu limbi de grohotiş ce apar până la baza pantei. Pe versantul drept, mai bine acoperit cu vegetaţie, se află suspendată Peştera Liliecilor. De aici spre lacul Ighiu sunt 2— 2,30 ore.  Acelaşi timp de mers este necesar şi pentru reîntoarcerea la Gura Ampoiţei. De aici o luăm spre nord, pe culmea ce ne scoate în Vf. Prislopului (1029 m), de unde ne continuăm traseul spre nord-vest şi apoi din nou spre nord până la lacul Ighiu. De aici, până la platoul Ciumerna marcajele cruce galbenă şi cruce albastră urmăresc marginea sudică a lacului. De la coada lacului urcăm abrupt prin pădure, pe lângă albia unui pârâu secat, care ne scoate pe platoul calcaros al Ciumernei. Pare o câmpie ondulată, ridicată la 1200 m altitudine, ciuruită de doline şi acoperită cu un covor gros de iarbă din care apare, deseori, la iveală calcarul din fundament. Străbatem platoul printre vârfurile Băieşul (1.300 m) în stânga şi Albii (1.275 m) în dreapta, până la marginea abruptă a acestuia, de unde ni se deschide în faţă panorama văii Găldiţa. Pe platou, sub Vf. Lăcuştii, se află peştera Gaura Calului, situată la 1.190 m altitudine, la obârşia pârâului Fărcăşoaia. Tot de pe platoul Ciumernei, ocolind Vf. Băieşului spre nord şi apoi mergând pe marginea Ciumernei spre vest ajungem la Vf. Ciuha ce se ridică la 1.250 m, sub care se deschide peştera Bisericuţa situată la circa 1.150 m pe un abrupt structural deasupra văii Găldiţei. Revenim în traseul marcat cu cruce galbenă, intersectăm traseul cu bandă roşie şi coborâm abruptul, ruiniform al Ciumernei până în valea Găldiţei pe care o traversăm şi ajungem în satul Necrileşti. De aici urmăm drumul forestier în josul apei şi, după ce se termină ultimele case ale satului Necrileşti (localnicii spun acestui loc Nistoreşti), traseul intră în Cheia Găldiţei. Aceasta are o lungime de circa 1 km, un caracter epigenetic, fiind formată prin intersectarea de către râu a unui pinten calcaros de forma unui contrafort. Au rezultat, astfel, pereţi verticali înalţi şi un microrelief format din creste zimţate, turnuri, stâlpi, arcade şi conuri de grohotiş cum este cel de pe versantul stâng de sub Vf. Comarnicilor unde apar blocuri cu dimensiuni până la 2—3 m. Ieşind din, cheie, după circa un sfert de oră de mers, ajungem la Întregalde. De la Iezer şi până aici am făcut 3 ore și 30 de minute (Măhăra & Popescu-Argeșel, 1993, p. 42-44).

Marcajul nou începe din Cheile Ampoiței. De altfel până în Cheile Ampoiței nici nu este nevoie de marcaj, deoarece, așa cum arătam și mai sus, traseul turistic însoțește drumul asfaltat Ampoița - Lunca Ampoiței. De asemenea, mai trebuie spus că din cauza actelor de vandalism, ce au dus la o scădere dramatică a efectivelor de lilieci, în 2012, Peștera Liliecilor a fost închisă cu porți metalice. Așadar peștera poate fi vizitată doar solicitând permisiunea Administrației Siturilor Natura 2000 Trascău. Traseul străbate nu mai puțin de trei rezervații naturale, dacă este să nu punem la socoteală și Calcarele de la Ampoița: Cheile Ampoiței, Iezerul Ighielului și Cheile Găldiței și Turcului. Pe lângă rezervații, pe tot traseul veți întâlni peisaje surprinzătoare, ce vă vor încânta, iar la ieșire din Cheile Găldiței, veți vedea o piuă (denumită aici vâltoare) - o instalație hidrotehnică țărănească folosită pentru spălarea țesăturilor mari. Este una dintre cele două pive încă funcționale din Munții Trascău (cealaltă se găsește în satul Ighiel, pe valea râului Ighiu, denumit aici Ighiel). În Întregalde puteți vizita biserica din lemn, un monument ridicat 1752.

Întregalde (Modolești) – Dealu Geoagiului – Cheia Pravului – Cheia Râmețului – Valea Mănăstirii

Traseul permite cunoaşterea frumuseţii nealterate a unui relief carstic tipic — cel de pe valea Gâlcerului, valea Tecşeştilor, Plaiul Muntelui, Dealul Punţii, Cheia Râmeţului. Din Întregalde coborâm până la prima vale pe stânga, înainte de Cheia Întregaldelor. De la pod vom urma valea Gâlcerului (Modoleşti) printre casele risipite ale satului Modoleşti, până la locul unde valea îşi schimbă direcţia spre vest şi în faţa noastră apare abruptul unui deal — Dealul Mocanului (Dealul Geoagiului). Poteca face o scurtătură şi după 5 minute, suntem din nou în drumul pe care l-am părăsit mai înainte. Începem să urcăm Dealul Geoagiului  lăsând în spate panorama văii Gâlcerului, a văii Gălzii şi zidul impunător al formaţiunilor calcaroase de pe dreapta acestei văi. După alte 25 de minute de mers ajungem pe spinarea îngustă a Dealului Geoagiului. Aici întâlnim câteva case aparţinând satului Dealul Geoagiului, cu oameni primitori, care pot fi ghizi ocazionali (Măhăra & Popescu-Argeșel, 1993, p. 47-48). În Dealul Geoagiului vă puteți desprinde din traseu pentru a vizita biserica Sf. Arhangheli -lăcaș de cult construit din lemn în anul 1742 (găsiți detalii despre acest monument în pagina Obiective).

Urmărim, mai departe triunghiul albastru  timp de trei ore, pe un traseu ce coboară spre nord prin satele Dealu Geoagiului, Boţani, pe pârâul Pravului spre satul Cheia situat la intrarea în Cheia Râmeţului. De aici, marcajul triunghi albastru continuă pe stânga văii, pe deasupra cheii, iar un marcaj cruce albastră urmăreşte firul văii prin Cheia Râmeţului până la fosta cabană. La ieşirea din cheie cele două marcaje se întâlnesc urmărind împreună valea Râmeţului, până la fosta cabană Râmeţ (Măhăra & Popescu-Argeșel, 1993, pp. 48).

Bibliografie:

Măhăra, G., Popescu-Argeșel, I. (1993), Munții Trascău. Ghid turistic, Edit. Imprimeriei de Vest, Oradea.