Prin Cheile Râmețului trec două trasee, în lungul cărora sunt presărate câteva dintre superlativele Munților Trascău. Plecând din Valea Mănăstirii spre Sălciua puteți vizita Mănăstirea Râmeț, Cheile Mănăstirii, Cheile Râmețului, Cheile Geogelului, expoziția etnografică de la Brădești, Vânătările Ponorului, portalul peșterii Huda lui Papară și biserica veche a mănăstirii de la Sub Piatră. 

Puteți însă să porniți spre Cheile Râmețului chiar din sudul Munților Trascău, din Cheile Ampoiței, pe traseul marcat cu cruce galbenă ce duce la Întregalde, iar de la Întregalde pe traseul marcat cu triunghi albastru ce vă va purta până la Cheile Râmețului. Vă veți bucura astfel de minunatele priveliști oferite de Cheile Ampoiței, Lacul Iezerul Ighielului, dolinele Ciumernei, Cheile Găldiței, veți admira biserica veche din Dealul Geoagiului și nu în cele din urmă, înainte să coborâți în cătunul uitat de timp Cheia, veți rămâne copleșiți de priveliștea impresionantă a Cheilor Râmețului.

Navigați între capitolele paginii folosind butoanele „DESCRIERE”, „HARTĂ”, „PUBLICAȚII”, sau utilizând săgeata verde:

undefined

Biserica veche a Mănăstirii Râmeț

Punctul terminus pentru autobusul ce asigură legătura dintre Alba Iulia și Valea Mănăstirii este parcarea mănăstirii Râmeț. Odată ajunși până aici, înainte să vă continuați drumul spre Cheile Râmețului puteți intra în curtea mănăstirii pentru a vizita biserica veche.

Mănăstirea veche din care astăzi a mai rămas doar bisericuța, a fost construită înainte de anul 1487, după unii în 1387. Faptul este consemnat de o inscripție în slavonă aflată între naos și pronaos, în care este menționat anul și numele „craiului” Matei Corvin în timpul căruia, a fost zugrăvită biserica. Această inscripție ce face trimitere la anul zugrăvirii bisericii, este completată de o alta, săpată în piatra de deasupra ușii bisericii, ce glăsuiește astfel: „Dintâi a fost zugrăvită această s-ta biserică în zilele lui Matiiaș crai văleato 6895”. Recunoscând valoarea deosebită a monumentului, în anul 1924 eruditul academician Constantin Dicoviciu a cerut prin articolul său „Inventarierea monumentelor și a obiectelor istorice și artistice” înscrierea vechii bisericuțe pe lista monumentelor istorice (Manolache, 1975).

Vechea mănăstire Râmeț a fost amintită în documente în anul 1614, când călugării Sava Popa și Toma Moisin primeau din partea luminatului principe al Transilvaniei Gábor Bethlen, livada Hopagi. În 1761 noua guvernare austriacă a Transilvaniei avea să închidă pentru o vreme mănăstirea, lucru repetat în anul 1785, ca represalii pentru participarea călugărilor la răscoala condusă de Horea Cloșca și Crișan. În anul 1792 Curtea de la Viena decretează redeschiderea bisericii ca biserică de mir, iar în clădirile mănăstirii impune organizarea unei școli pentru copiii râmețenilor și ponorenilor.

Biserica modestă ca dimensiuni, are o arhitectură simplă, fiind formată dintr-o navă dreptunghiulară și un turn vestic. Altarul bisericii este semicircular „boltit în semicalotă”, nava este împărțită în două de un zid cu deschidere în arcadă, iar turnul se înalță deasupra pronaosului. Întreaga biserică este construită din piatră, iar acoperișul originar era realizat din șindrilă. Pe lângă micile fragmente păstrate din prima pictură (inscripția de la 1487), biserica posedă mai multe „straturi” de pictură: pictura altarului a fost realizată în anul 1741, iar în pronaos și naos se păstrează fragmente din pictura realizată în anul 1809. După unii cercetători ar exista nu mai puțin de nouă straturi de pictură. Au pictat aici zugravii „Mihul zugrav din Crișul Alb” în 1487, zugravul Ranite în 1741 și Gheorghe din Făgăraș. Lăcașul de cult a trecut prin mai multe etape de renovare (în anii 1600, 1741-1762, 1785, 1809) prilejuite de cele mai multe ori de năravurile râului din apropiere, care la viituri „îngropa” biserica în aluviuni. În anii 80 ai secolului trecut, printr-un amplu proces de restaurare, monumentul a fost ridicat cu peste 2 m.

În apropierea bisericii vechi, în clădirea fostei școli, funcționează un mic muzeu în care pot fi admirate obiecte vechi ce vorbesc despre istoria acestor locuri.

De mănăstirea Râmețului, sunt legate mai multe legende. Una dintre ele spune că Ghelasie, arhiepiscop al Transilvaniei, a murit în drumul său spre mănăstire. Măgărușul ce-l purta în spinare, i-a adus trupul neînsuflețit până în pragul bisericii, unde copita lui s-a imprimat în piatră. O altă legendă spune că apa izvorâtă de sub altarul bisericii, are proprietăți vindecătoare, și astfel, în fiecare an de Izvorul Tămăduirii, aici se oficiază servicii religioase la care participă un număr mare de credincioși.

Biserica veche a mănăstirii Râmeț

Cheile Mănăstirii

Încă din parcarea Mănăstirii Râmeț, veți fi copleșiți de maiestuoșii pereți cenușii ai Cheilor Mănăstirii. Printre pereții verticali se strecoară și drumul pe care va trebui să-l urmați pentru a ajunge la Cheile Râmețului.

Cheile Mănăstirii sunt formate în banda îngustă de calcare jurasice, ce se întinde între Pleașa Râmețului și Piatra Cetii. Banda traversează Valea Mânăstirii sub forma unui zid prin a cărui poartă drumul trece spre fosta cabană Râmeț și Cheile Râmețului. Cheia a evoluat prin epigeneză: paleocursul Geoagiului s-a adâncit în flișul cretacic, intersectând la un moment dat aliniamentul carbonatic îngust. A rezultat o cheie scurtă, cu versanții îndepărtați unul de celălalt, lăsând astfel loc îndestulător pentru dezvoltarea infrastructurii de transport, sau pentru încorsetarea cu amenajări de mal a albiei minore a Geoagiului. Relieful rezidual decorează acest zid carbonatic, la baza căruia clima și timpul au făcut să se adune trene de grohorișuri, ce sunt oprite din drumul lor spre cursul Geoagiului de vegetația ce intră curajos în regatul auster al pietrei. 

Cheile Mănăstirii au fost declarate rezervație naturală în anul 1969, și aceasta pentru a proteja variatele forme sculptate în calcar, dar și câteva asociații vegetale în alcătuirea cărora se găsesc Saxifraga paniculata, Asperula capitala, Dianthus spiculifoliusSesleria rigida, Festuca cinerea ssp pallens. Cei dornici să practice alpinismul și escalada sportivă vor găsi aici 65 de trasee, asupra cărora vom reveni în cadrul secțiunii dedicate.

La scurtă vreme după ce ați trecut de Cheile Mănăstirii veți ajunge la fosta cabană Râmeț. Cabana Râmeț a fost cumpărată de Mănăstirea Râmeț, ce a transformat-o în casă de oaspeți. Din informațiile noastre aici se pot caza și turiști, dar prioritate pentru cazare au pelerinii ce vizitează Mănăstirea Râmeț. Oricum de aici pleacă traseul marcat cu cruce albastră, traseu ce traversează Cheile Râmețului spre Sălciua și tot aici este punctul final al traseului marcat cu triunghi albastru ce vine dinspre Întregalde.

Pe versantul stâng al Cheilor Mănăstirii se găsește unul dintre cele mai căutate puncte de belvedere din Munții Trascău. Aici a fost filmată și scena finală a filmului „Horea” (1984), regia Mircea Mureșan.

Cheile Râmețului

De la fosta cabană Râmeț și până la intrarea în Cheile Râmețului se merge preț de aproximativ o jumătate de oră. Traseul turistic este marcat pe drumul ce șerpuiește în lungul văii printr-o puzderie de case de vacanță construite între anii 1990 - 2000. Odinioară parcurgerea drumului ce ducea până la Cheile Râmețului era o adevărată încântare. În locurile astăzi ocupate de aglomerări de case de vacanță erau frumoase peisaje pastorale cu mici luminișuri, fânețe și șuri acoperite cu paie. Drumul spre Cheile Râmețului se termină într-un loc deschis folosit în sezonul cald pe post de parcare și ca „loc pentru grătare”. 

Cheia Râmețului este rezervație naturală. Rezervația a fost declarată în anul 1969, pentru a proteja complexul geomorfologic al cheilor și flora deosebit de valoroasă sub aspect conservativ. În Cheile Râmețului pot fi admirate toate formele specifice zonelor carstice, de la marmitele din albie, la tuburile de presiune, surplombe, peșteri și până la relieful rezidual cu țancuri spectaculoase, amfiteatre, brâne, uluce, poduri naturale sau forme de acumulare cu grohotișuri organizate în trene, cu agregate de felurite dimensiuni și blocuri uriașe prăbușite din înaltul pereților de calcar. Chiar dacă sculpturile variate ce împodobesc pereții semeți ai cheii fură privirea vizitatorului, nu mai puțin valoroasă este lumea vegetală ce în Cheile Râmețului capătă note distincte din pricina topoclimatului influențat de structură și de circulația foehnală.  Pe versantul drept se găsesc specii alpine Ranunculus oreophilusArabis alpinaSaxifraga paniculataAster alpinusLeontopodium alpinum (Șuteu, 1968) Pe versantul stâng, cu expoziție sudică se găsesc specii termofile precum Silene bupleuroidesLinum flavumSorbus graecaAllium flavum. (Șuteu, 1968) Cele mai importante sunt însă speciile endemice - Dianthus kitaibelli ssp. spiculifoliusSilene dubiaAconitum moldavicumHepatica transsilvanicaCardamine glanduligeraViola jooiSorbus dacicaCephalaria radiataCampanula rotundifolia ssp. kladnianaCentaurea pinnatifoidaCirsium furiensis (Șuteu, 1968) și speciile rare - Taxus baccata (Șuteu, 1970), Geranium macrorrhizumCypripedium calceolusAquilegia nigricans ssp. subscaposaViola bifloraDaphne cneorumGeranium macrorrhizumSparganium neglectum,  Herminium monorchis (Gergely, 1967, Șuteu, 1968).

Cheile Râmețului sunt cel mai spectaculos obiectiv, pentru turismul de drumeție din Munții Trascău. De altfel rezervația nici nu s-ar preta practicării altui tip de turism. Cheile pot fi traversate urmând firul apei sau mergând pe poteca suspendată undeva pe la jumătatea versantului stâng, denumită cât se poate de sugestiv „Brâna Caprei”. La capătul drumului ce v-a adus până la intrarea în chei, o potecă îngustă însoțește râul cu apele înspumate ce se strecoară anevoios printre bolovanii din albie. La puțină vreme după ce ați abandonat drumul, câteva blocuri mari de piatră desprinse din înaltul cenușiu al pereților cheii prevestesc spectacolul ce vă așteaptă. Cărarea vă va purta până în fața unui portal, unul dintre martorii rămași să ne povestească despre vremea când apele râului își croiau drumul printr-o peșteră. Dincolo de portal începe tărâmul de vis al cheilor. Poteca ce v-a adus până aici dispare și vă veți continua drumul în lungul râului, când pe prundișul mereu proaspăt, când pe niște scoabe metalice încastrate în stâncă, ce încearcă să vă ferească de furia apei. La un moment dat traseele se separă (crucea albastră continuă în lungul râului iar triunghiu albastru urcă pe versantul stâng), pentru a se reîntâlni în amonte de chei. Ambele variante sunt dificile și nu sunt recomandate turiștilor neantrenați. Dacă nu sunteți echipați corespunzător și dacă nu aveți o condiție fizică acceptabilă, acesta este punctul din care trebuie să vă întoarceți. Dincolo de acest punct, în lungul râului urmează cel mai îngust sector al cheilor denumit cât se poate de sugestiv „La Cuptor”. Aici pereții se arcuiesc unul spre celălalt, iar apele se scurg molcom ascunzând marmite de eroziune adânci. Pentru a traversa acest sector vă veți ajuta de cablul montat în stâncă, dar nu uitați că acel cablu a fost montat pentru a vă susține la nevoie, deci nu vă atârnați de el tensionându-l permanent -astfel îi veți uza elementele de prindere, care în timp pot ceda provocând accidente. Dincolo de Cuptor, urmează o porțiune cu ape cuminți, dar adânci. Le puteți traversa când nivelul apei permite acest lucru, sau puteți să le depășiți ajutându-vă de cablurile montate în carnea versantului stâng. Marmitele cu ape adânci apar și în amonte de acest sector, dar depășirea lor este mai puțin dificilă. În continuare versanții cheii se apropie unul de celălalt, apoi se îndepărtează ușor, lăsând cu zgârcenie loc unor petice de cer. Aici, din înaltul versantului drept, un izvor își aruncă apele sub forma unei ploi mărunte. Spre capătul din amonte versanții se îndepărtează ușor unul de celălalt iar apele râului se pierd printre blocurile mari de calcar înghesuite în albie. După o oră și jumătate de mers anevoios versanții se retrag tot mai mult iar la un moment dat, crucea albastră regăsește triunghiul albastru coborât de pe versantul stâng al cheii.

Chiar dacă există echipări în sectoarele periculoase, riscul de accident este mare pe ambele trasee, de aceea traversarea cheilor nu este recomandată turiștilor neantrenați sau neechipați și este strict interzisă în perioadele ploioase.

Dincolo de chei se găsește cătunul Cheia, cu ale sale case de poveste. Din curtea fostei școli se poate devia de la traseu pentru a vizita Cheile Piatra Bălții sau Cheile Pravului. Din 2014 în vecinătatea școlii din Cheia a apărut o gospodărie „nouă”. Este gospodăria lui Gabriel Suliman, un bucureștean îndrăgostit de Munții Trascău, care din 2014 locuiește în Cheia împreună cu familia sa, într-o casă tradițională, acoperită cu paie, situată în apropierea fostei școli.

Cheile Geogelului

În Cheile Geogelului se poate ajunge deviind de la traseul ce duce spre Sălciua, marcat cu cruce albastră. Locul din care se pornește spre Cheile Geogelului, se găsește aproape de ieșirea din cătunul Cheila, la confluența Geogelului cu Valea Brădești, iar punctul este marcat cu un indicator turistic.

Aceste chei, modeste ca dezvoltare spațială, au fost tăiate prin epigeneră de pârâul Geogel, în calcarele jurasice ale benzii alungite Piatra Nicaia. Prin cheie, împletindu-se cu firicelul de apă, trece poteca ce leagă cătunul Cheia din Comuna Râmeț, de satul După Deal, din Comuna Ponor. În aval, umerii celor doi versanți ai cheii se apropie unul de celălalt, la mai puțin de trei metri, dar mai apoi, spre sectorul din amonte, se despart treptat, lăsând posibilitatea vizitatorului să admire forme specifice regiunilor carstice: relief rezidual cu martori erozionali de felurite forme și mărimi și acumulări de grohotișuri ce se „scurg” spre baza versantului stâng sub formă de trene.

Rezervația naturală, declarată doar în anul 1995, include o bună parte din Piatra Nicaia. Raționamentele pe baza cărora s-a luat decizia protejării acestui complex natural nu au fost numai de natură geomorfologică, ci și botanică -„în cuprinsul cheilor poate fi întâlnit un amestec interesant de plante alpine: Ranunculus oreophilus, Arabis alpina, Saxifraga paniculata, Aster alpinus, alături de specii termofile: Silene bupleuroides, Linum flavum. Mai pot fi întâlnite specii carpato-balcanice cum ar fi Taraxacum hoppeanum. O serie de specii endemice întregesc tabloul vegetal: Dianthus kitaibeli  ssp. Spiculifolius, Aconitum moldavicum, Hepatica transsilvanica, Sorbus dacica, Campanula rotundifolia ssp. kladniana” (Buză et. al., 1997).

Expoziția etnografică din Brădești

Traseul turistic părăsește satul Cheia îndreptându-se spre înșeuarea Brădești. După un urcuș îndrăcit veți ajunge în centrul satului Brădești unde se găsește un mic magazin, biserica și clădirea fostei școli. Expoziția etnografică a fost organizată în clădirea fostei școli din Brădești. Sunt expuse aici obiecte vechi, strânse de prin gospodăriile din Comuna Râmeț. Din păcate expoziția nu este deschisă permanent.

Dolina Vânătare

Din Brădești veți coborî în satul Valea Poienii. Traseul marcat cu cruce albastră, traversează Valea Poienii pe drumul ce însoțește pârâul cu același nume. După ultima gospodărie a satului, ce nu duce lipsă de câini ciobănești, veți traversa un mic trup de pădure, dincolo de care, încă din buza drumului, puteți admira splendida dolină Vânătare.

Conform fișei cuprinse în Studiul Sistematic al Rezervațiilor Naturale din Județul Alba, rezervația naturală Vânătările Ponorului „este constituită din calcare masive de vârstă jurasică superioară. La vest și la est  predomină conglomerate, gresii, marne și marnocalcare cretacice (strate de Brădești),  în vest interpunându-se o fâșie de bazalte mezozoice. Relieful este format dintr-un aven extrem de mare în care s-au produs o serie de prăbușiri ce au dus la formarea de pereți calcaroși și de versanți abrupți. Avenul are o adâncime de 80 m, se dezvoltă la contactul calcarelor jurasice cu conglomeratele cretacice și are o formă de pâlnie. Spre fundul avenului converg trei pâraie, care după ce se unesc aici intră în Peștera Dalbina, ca apoi să străbată peștera Huda lui Papară. La intrarea în aven pâraiele și-au format mici sectoare de cheie al căror profil longitudinal prezintă rupturi mari de pantă. În cadrul acestui mare aven se înscrie un aliniament de avenuri format din încă două generații. De jur împrejurul avenului Vânătarea, predomină culmile rotunjite și versanții moderat înclinați, care culminează în partea de nord în Muntele Bulz (907 m), în partea de sud-vest în Vf. Tomnaticului (896 m), în partea de sud în cota 877 m, iar în est în Vf. Secului (1282 m). Valea Seacă, Valea Ponorului și Valea Poienii, converg în marele aven, dispar în peștera Dalbina și reapar în peștera Huda lui Papară. În anii ploioși, pe fundul avenului Vânatarea ia naștere un lac al cărui nivel este dependent de debitul pâraielor” (Buză et al., 1997)

Nu suntem de acord cu titulatura de „aven” dată acestui minunat complex carstic dar nu ne vom ocupa aici de acest detaliu. Să revenim însă la drumul în lungul căruia este marcat traseul turistic și care ocolește dolina pe curba de nivel până la o veche troiță din lemn. De la troița ce veghează înșeuarea Vânătării -un excepțional punct de belvedere, din care pot fi admirate culmea Bedeleului, Valea Arieșului și Muntele Mare- se desprinde o mică potecă ce duce spre fundul dolinei. Cărarea vă va conduce spre un balcon din lemn, de unde puteți admira cascada formată de Valea Poienii, ce se prăvălește din înaltul peretelui de calcar peste o serie de marmite. Din fundul dolinei vălul de apă se grăbește spre peștera Dilbina, iar de aici își începe drumul prin labirintul carstic al peșterii Huda lui Papară. Vă recomandăm să campați în buza Vânătării, în apropierea troiței din șa, pentru că la răsăritul Soarelui, peisajul cu tonuri reci și proaspete, acoperit cu văluri largi de ceață, vă va impresiona cu siguranță.

Huda lui Papară

De la troița din șaua Vânătării traseul vă conduce spre Huda lui Papară, ce mai mare peșteră a Munților Trascău.

Vom cita la rându-ne majoritatea textelor ce promovează peștera Huda lui Papară spunând că aceasta „adună superlativele carstice ale Munților Trascău: peștera cu cel mai extins labirint, cel mai înalt protal, cele mai mari săli, cele mai frumoase speleoteme, și nu în ultimul rând cele mai mari colonii de lilieci din România și probabil din Europa”.

Odată coborâți în cătunul Sub Piatră, traseul cruce albastră vă conduce spre peșteră. Aceasta vă va întâmpina cu grandiosul său portal de 39 de metri înălțime, ce se profilează misterios pe verticala unui imens perete de calcar, acoperit cu petice de vegetație. Peștera este închisă cu o poartă metalică ce a fost montată pentru protecția uriașei colonii de lilieci din Sala Minunilor. Așadar pentru a explora peștera, trebuie să cereți permisiunea Administrației Siturilor Natura 2000 Trascău. Vizitarea peșterii este dificilă, iar pentru a-i admira minunățiile trebuie să aveți o minimă pregătire speologică și echipament adecvat. Mai multe obstacole vă vor întâmpina încă înainte să vă părăsească lumina zilei, ce se strecoară prin imensul portal, iar râul subteran crește gradul de periculozitate al peșterii din pricina posibilelor viituri, greu de prevăzut la intrarea în subteran. În anii 1980 clubul Polaris din Blaj a amenajat peștera pentru vizitare. Amenajările permiteau vizitarea peșterii până în Sala Minunilor. Din păcate această amenajare a fost spulberată de o viitură. După acest eveniment CETM Albamont a început construcția unei noi amenajării din lemn, niciodată finalizată, dar care permitea vizitarea în condiții de siguranță a portalului peșterii. În 2014, această amenajare avea să fie demontată deoarece devenise nesigură pentru turiști. 

Deși este mai puțin actuală redăm din motive sentimentale descrierea peșterii făcută în lucrarea Peșteri din România (Orghidan &all, 1984): Peștera se înfățișează sub forma unei galerii larg arcuite în plan, cu foarte puține ramificații laterale, care însumează o lungime totală de 2022 m. Aspectul general de coridor înalt relativ îngust caracteristic acestei galerii denota excavarea ei în lungul unei diaclaze prin care apele celor trei pâraie au putut pătrunde cu mai multă ușurință în adâncimea masivului, corodând calcarul și lărgindu-și calea de curgere. Acest profil particular se desenează pregnant chiar de la deschiderea la zi a peșterii, care măsoară peste 30 m înălțime dar ai cărei pereți nu lasă la picioarele lor un spațiu mai lat de 4 m. Vizitarea peșterii nu este tocmai ușoara, deoaece configurația planșeului și mai ales prezența cursului subteran de apă presară pe parcurs obstacole repetate. Cel dintâi apare chiar la intrare, sub forma unui lac cam de 1 m adâncime, pentru a cărui traversare este binevenită o barcă pneumatică. După vreo 50 m, un bloc de stâncă ocupă întreaga lățime a galeriei, obligând la o cățărare printre șuvoaiele de apă în care se despletește pe deasupra lui râul subteran, formând așa-numita Cascadă Evantai. Imediat după aceea se desprinde din tavan un sept de calcar - Inima de Piatră -dedesubtul căruia nu mai rămâne loc de trecere decât prin apă. Zona cea mai interesantă a peșterii o constituie marea Sală a Minunilor, care se desfășoară sub forma unei largi evaginații ascendente în latura din dreapta a galeriei. Urcând în pantă accentuată și fiind închis în fund de sac în partea sa superioară, acest uriaș buzunar funcționează ca un acumulator de aer cald în care temperatura crește progresiv până la peste 20°C, ceea ce reprezintă dublul valorilor care se măsoară curent în galeria principală. Sala Minunilor constituie astfel unul din puținele exemple cunoscute în carstul românesc de goluri subterane în care se produc înmagazinări de aer cald și care, din acest punct de vedere, ocupă o poziție diametral opusă peșterilor glaciare. În afară de ceastă particularitate climatică, două alte curiozități întregesc caracterul insolit al sălii. Este vorba de un uriașul depozit de guano mineralizat (chiroptenit) care acoperă planșeul și care s-a constituit de-a lungul timpurilor ca urmare a activității liliecilor atrași de condițiile prielnice de hibernare oferite de atmosfera caldă a sălii, precum și de mai mule stalactite mari și butucănoase, pe care gradientul termic existent în spațiul subteran le-a făcut să se abată de la creșterea lor verticală impusă de gravitație. Dincolo de Sala Minunilor, galeria continuă cu același facies de diaclază lărgită de ape. În jumătatea sa amonte se desfac o serie de diverticole, unele cu acces dificil, care conduc în mici săli laterale (Sala Virgină, Sala Tăcerii), de unde pare să înceapă o amplă rețea de galerii în curs de explorare. Aproape de extremitatea peșterii, o îngrămădire de blocuri masive desprinse din boltă justifică numele de Lumea Frământată dată acestui sector al cavității dincolo de care înaintarea este oprită de sifonul terminal, inaccesibil, al cursului subteran. Acest sifon se află însa la o distanță de numai 20 m de suprafață, unde, în fundul dolinei Vânătarea, se pierd apele îngemănate ale pâraielor care au concurat la formarea peșterii (Orghidan &all, 1984)

Schitul Sub Piatră

Schitul Sub Piatră se găsește în apropierea peșterii Huda lui Papară. Probabil vă vor atrage atenția construcțiile noi, impunătoare, dar adevărata nestemată este bisericuța veche a mănăstirii. Biserica a fost ridicată în 1797-1798 iar data ridicării sale „este săpată deasupra intrării de vest, intrare marcată printr-un ancadrament de stejar, cu umerași ciopliți” (Ioana Cristache-Panait, 1987).

Se spune că pe acest loc ar fi fost o altă biserică, mult mai veche, din care, în biserica de la 1798 se păstrează „prețioase icoane, dintre care se detașează Deisis, cu aureolă și decor în stuc, precum și icoanele de la 1753: Sf. Nicolaie cu plata lui Fostoc Constantin, Maria cu pruncul, având aureolele pictate cu motiv vegetal, colorate cu verde și argintiu, icoane pe care, păstrând rezerva cuvenită, le atribuim zugravului Gheorghe de la Cetatea de Baltă. Icoanele bisericii actuale sunt de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, fiecare având mențiunea celui care a plătit-o” (Ioana Cristache-Panait, 1987).

Pereții bisericii, din lemn de brad, pe temelie de stejar, descriu un plan dreptunghiular cu absida decroșată, poligonală, cu cinci laturi. Pe fațada vestică a fost adăugat, probabil la mijlocul secolului XIX, un pridvor deschis. ...Deasupra pronaosului se află o clopotniță, scundă, cu foișor în console, și margini traforate, stâlpi ciopliși, după modelul crucilor din cimitir” (Ioana Cristache-Panait, 1987).

Cheile Ampoiței

Puteți alege să vizitați Cheile Râmețului plecând din sudul Munților Trascău, mai precis din Cheile Ampoiței. Veți urma traseul marcat cu cruce galbenă, ce însoțește fidel carstul Trascăului sudic, purtându-vă printr-un peisaj divers, până la Întregalde, iar de aici pe traseul marcat cu triunghi albastru, veți străbate Dealu Geoagiului, cătunul Boțani, Cheia, iar în cele din urmă Cheile Râmețului. Dacă ați ales „această potecă”, primul obiectiv din calea voastră este Cheia Ampoiței.

Cheia Ampoiţei are un caracter epigenetic, fiind formată într-un olistolit acoperit inițial cu fliş. Râul Ampoiţa prezintă o ruptură de pantă care se continuă și în defileul din aval. În amonte, talvegul are o cădere mult mai redusă, de unde reiese clar rolul de nivel de bază local jucat de calcar în acest punct. Ca și în celelalte chei orientate vest-est, se observă aceeași diferențiere de modelare a versanților. În versantul drept, pe aproape toată lungimea cheii, se află peștera Liliecilor (Popescu-Argeșel, 1977). Cocean (1988) spunea despre Cheile Ampoiței că fac parte din categoria formelor de origine epigenetică. Ampoița, afluent de stânga al Ampoiului, și-a dezvoltat bazinul hidrografic la extremitatea sudică a barei calcaroase a Ciumernei. Inițial râul s-a grefat în formațiunile moi ale flișului cretacic, pe care le-a înlăturat treptat lărgindu-și valea, maturizându-se. În sectorul median al cursului este intersectat olistolitul ce formează dealurile Vârtoape, pe versantul stâng și Repaosului pe cel drept, pe care-l despică adânc (Cocean, 1988). 

În versantul drept al Cheilor Ampoiței, se găsește Peștera Liliecilor, o mică cavitate formată din două săli separate de un coridor scurt. După cum o arată și denumirea ei, peștera adăpostește o importantă colonie de lilieci care datorită actelor de vandalism, ce au împuținat simțitor efectivele de lilieci, a fost închisă cu poartă metalică. Cu toate acestea, peștera poate fi vizitată cu acceptul Administrației Siturilor Natura 2000 Trascău, dar întrucât nu este decorată cu speleoteme, valoarea ei este mai întâi științifică și abia apoi turistică.

În anii 1980, în Cheile Ampoiței, funcționa o carieră de piatră, iar la un moment dat, a făcut obiectul exploatării și depozitul de guano din Peștera Liliecilor. Din 1995, Cheia Ampoiței este rezervație naturală de categorie IV IUCN.

Lacul Iezerul Ighielului

Din Cheile Ampoiței traseul ce urcă constant vă va purta printre gospodării de munte și stâne, iar apoi în lungul lizierei pădurii, pe interfluviul ce separă bazinul hidrografic al Ampoiței, de bazinul hidrografic al Ighiului. În aproximativ două ore, veți ajunge deasupra „căldării” în care este cuibărit lacul Iezerul Ighielului.

Lacul Iezerul Ighielului a fost declarat ca rezervație naturală încă din 1969. Rezervația naturală protejează nu doar lacul ci și pădurea de fag din jurul lacului, asaltată în ultima vreme de ample lucrări silvice ce par să nu țină seama de statutul de protecție. Frumoasa așezare a lacului, la care se poate ajunge din satul Ighiel, urmând un drum forestier (trecut de curând în categoria drumurilor județene), a determinat valorificarea sa turistică începând din anii 70 ai secolului trecut, când lacul a fost „decolmatat” (nu fără grave urmări asupra biodiversității), pe malul nord-estic a fost construită o cabană, iar în apropiere, într-un țarc generos, au fost aduși mufloni. Dar toate acestea nu se adresau turiștilor de rând, ci elitei politice din acea vreme. După 1989 cabana de la Iezerul Ighielului a intrat în patrimoniul Ocolului Silvic Alba Iulia, care a introdus-o în circuitul turistic. 

Dar să revenim la Iezerul Ighielului, despre a cărui origine s-a spus că ar fi carstică –lacul s-ar fi format prin acumularea apei într-o dolină (Pop &Măhăra, 1965). Rămânea însă neelucidată originea barajului din apropierea cantonului silvic, până când, în urma unei vizite la Iezer, M. Bleahu avea să scrie că  „... cine urcă însă la lac observă că scurt înaintea lui există o pantă bruscă, cu relief haotic ce barează valea pe întreaga lățime și la baza căreia izvorăște apa ce se scurge din lac. Acesta este de fapt un baraj natural, rezultat al unei alunecări de pământ, care a închis valea, determinând acumularea apei în spatele ei. Este la scară mică procesul care a generat celălalt lac de baraj natural de la noi din țară, Lacul Roșu din valea Bicazului” (Bleahu et al, 1976).

Popescu-Argeșel privește ansamblul și spune că lacul s-a format într-o dolină de mari dimensiuni, unde  „un rol însemnat l-a jucat şi prăbuşirea unor mari cantităţi de deluvii de pe ambii versanţi, care au barat valea. Cert este însă că lacul s-a instalat într-o mare dolină, dezvoltată la contactul calcarelor cu ofiolitele, dolină care a evoluat şi evoluează subacvatic” (Popescu-Argeșel, 1976).

Lacul are lungimea maximă de 440 m, lățimea maximă de 140 m și adâncimea medie de 4,3 m. Adâncimea maximă este de aproximativ nouă metri undeva în apropierea „barajului”. Volumul de apă cantonat în cuveta lacustră este de aproximativ 200000 mc. Alimentarea lacului se face în principal prin  intermediul pâraielor Hoanca Striglău, Hoanca Pleșului, Hoanca Ponorului, prin aportul apelor scurse de pe versanții din jur și probabil, prin „izvoare” ce descarcă în lac o parte din „acviferul” Ciumernei. Apa lacului alimentează râul Ighiel.

Marcajul cruce galbenă vă va purta pe conturul lacului până spre coada acestuia, de unde va apuca pieptiș, firul unui torent, până în Ciumerna. Ciumerna este un platou carstic ce are un farmec pictural. Veți trece pe lângă peștera Poarta Cailor și Vârful Băieșu (1300 m), iar dacă timpul vă va permite, veți putea căuta Peștera Bisericuța, aflată undeva în marginea abruptului nordic. Din păcate, în perioada caldă a anului, în Ciumerna se găsesc turme de câini ciobănești însoțite de câteva oi, așa că fiți pregătiți pentru astfel de întâlniri și nu așteptați ajutor din partea ciobanilor. 

Cheile Turcului și Găldiței

Din Ciumerna traseul coboară susținut spre Necrilești, iar panta se domolește doar în fața magazinului sătesc. De la acest magazin marcajul va însoți ulița satului traversând Cheile Găldiței.

Rezervația naturală Turcului și Găldiței include ambele sisteme geomorfologice, chiar dacă fiecare dintre acestea are propria identitate. Au în comun morfostructura calcaroasă, în care s-au format, și punctul de confluență.

Găldița este principalul afluent al văii Galda. Râul își are izvoarele la marginea vestică a Munților Trascău, și ș-a croit drum în lungul abruptului structural al Ciumernei, din care s-a și desprins blocul imens ce formează versantul stâng al Cheilor Găldiței.

Râul nu a făcut decât să urmeze drumul cel mai facil spre nivelul de bază local, speculând existența litoclazei formate prin desprinderea din faleza Ciumernei, a blocului ce astăzi alcătuiește versantul stâng al cheii. Popescu-Argeșel (1977) explică formarea cheii  „...prin intersectarea de către râu a unui pinten calcaros de forma unui contrafort, situat în vestul Masivului Trăscău. Acoperit iniţial de fliş, în momentul cînd râul l-a întîlnit, ar fi putut să-l evite, dar nu a făcut acest lucru, probabil din cauza unor fenomene endo-carstice, generând astfel cheia - al cărui caracter epigenetic apare clar...” (Popescu-Argeșel, 1977).

Cheia Turcului este o cheie tânără, săpată în aceeași masă carbonatică. Versantul stâng este acoperit de vegetație forestieră, dar versantul drept, în lungul căruia urcă o altă potecă turistică, este mai golaș lăsând să se vadă formele de amănunt (relief rezidual, lapiezuri) și acumulările de grohotișuri.

Asociațiile vegetale sunt cele specifice stâncăriilor calcaroase cu Dianthus spiculifoliusSesleria rigidaFestuca cinerea ssp. pallens și Juniperus sabina.

Odată ieșiți din sectorul de cheie, înainte de punctul de confluență cu Galda, veți descoperi o piuă -o instalație hidraulică tradițională folosită pentru spălatul covoarelor sau al rufelor. Piua este foarte apreciată pentru eficiența sa și astfel în sezonul cald, malurile Găldiței sunt decorate cu șiruri multicolore de covoare întinse la uscat.

Biserica Sf. Ilie

Marcajul cruce galbenă se oprește în Întregalde, mai precis la Modolești, dar înainte să apucați poteca marcată cu triunghi albastru ce vă va duce la Cheile Râmețului, puteți vizita biserica de lemn din Întregalde.

Biserica Sf. Ilie din Întregalde a fost construită în 1752. În secolul XIX edificiul a fost reparat, cu unele importante intervenții asupra structurii originare, mai ales a părții de vest, care a fost alungită (tencuiala ne permițând aprecierea părții adăugate). Planul construcției este dreptunghiular, cu absida decroșată, poligonală cu cinci laturi. Pronaosul este acoperit cu tavan drept, însă în zona grinzilor care susțin turnul-clopotniță, s-au intercalat în faza reparațiilor mici bolți semicilindrice, încadrând o calotă eliptică situată sub turn. Deasupra naosului este o boltă semicilindrică, retrasă pe o bârnă, ce reazămă pe console cioplite, ca cele de la exterior. Grinzile masive ale bolții naosului se îmbină în coadă de rândunică cu cele ale timpanului. Absidă are o boltă semicilindrică, intersectată, în plan poligonal prin intermediul unor suprafețe plane, în console. Din întreg edificiul numai pereții și bolta altarului au rămas aparenți, indicând însă existența decorului pictat și sub stratul de tencuială al navei. Temele iconografice sunt: Sf. Troiță, înconjurată de serafimi, Arhanghelii Mihail și Gavril cu cete îngerești, năframa Veronicăi ... Autorul picturii, căruia îi aparțin și icoanele împărătești din 1789, poate fi socotit talentatul zugrav Simon de la Alba Iulia (Cristache-Panait, 1987, pp. 78). 

Biserica Sf. Arhangheli

Din Modolești vă veți continua drumul spre Cheile Râmețului pe marcajul triunghi albastru. La aproximativ 30 de minute de la plecarea din Modolești veți ajunge în satul Dealul Geoagiului denumit în trecut Dealul Mocanului. Dacă timpul vă permite (traseul Întregalde - Cabana Râmeț se parcurge în aproximativ șase ore) vă recomandăm să vizitați Biserica Sfinții Arhangheli.

Pe ancadramentul intrării, de pe latura de sud, spre pronaos este săpat: „1742, Panța Crăciun Meșter”. Decorul sculptat al acestuia, identic cu cel al ușii spre naos, este construit dintr-un chenar pe motivul dintelui de lup, și altul în frânghie, cu traseu în trepte, în partea superioară, în câteva frunze de iederă. În peretele despărțitor dintre navă și absidă, deschiderile sunt marcate prin ancadramente, cu soclul profilat, partea superioară cioplită în trepte, fiind ornată cu frunze de iederă. Planul edificiului este dreptunghiular, cu absida decroșată, poligonală cu cinci laturi. Naosul și absida sunt acoperite cu câte o boltă în leagăn. ...Pereții la exterior cu excepția absidei , păstrează bârnele aparente, reliefându-se consolele, ale căror crestături pornesc de la simpla cioplire, la retragerile succesive, în unghi drept, ajungând la profilul cap de cal. Clopotnița scundă, de pe pronaos, ca și prispa, de pe latura de sud, cu arcade semicirculare și stâlpi sculptați, au fost adăugate în secolul XIX, odată cu amplificarea spre vest a navei cu 2,94m. Pereții interiori ai navei, inclusiv bolta, au fost tencuiți, pictura ascunsă astfel, putând fi imaginată după cea de pe tâmplă cu chipuri frumoase și plăcută paletă coloristică. ...Pictura tâmplei, de la sfârșitul sec. XVIII, a fost atribuită lui Simon din Bălgrad (Alba Iulia). Semnalăm prezența a două icoane, anterioare, rămase probabil de la lăcașul înlocuit. ... Icoane databile în secolul al XVII-lea, cu legendele în limba slavă, prezintă analogii cu icoana Sf. Predetici, aflată la Șilea,ele putând fi datorate aceluiași anonim zugrav. Din inventarul patrimonial al lăcașului mai semnalăm: icoane pe sticlă din centrul de la Laz, jilțurile crestate, sfeșnicele din secolul al XVIII-lea cu semnătura meșterului Tesco Crăciun, ca și cele din secolul XIX cu motivul larg răspândit în Munții Apuseni, al acvilei bicefale. Troița de la hotarul satului a fost adusă și a fost prinsă pe peretele monumentului de cult. Are structura obișnuită în Munții Apuseni, cu contrafișe la intersecția brațelor. Decorul sculptat: cerc, cu profil în frânghie, rozete (Cristache-Panait, 1987, pp. 79).

Din Delul Geoagiului, triunghiul albastru vă va purta printre fânețe și mici trupuri de pădure, până pe Valea Pravului, prin cătunul Boțani, o așezare de munte cu aer patriarhal, în care veți descoperi câteva gospodării încă locuite. La Boțani puteți vizita peșterile, care sunt în număr de trei și apar pe stânga râului Pravu. Cea mai înaltă dintre ele, are o intrare largă, unde sunt prezenți câțiva „stâlpi” de susținere. Având forma ovală, este dezvoltată pe suprafețe de strat, și aceasta rezultă clar din paralelismul aproape perfect al celor două nivele ale peșterii, cel superior fiind un veritabil „pod” în care localnicii își păstrează diferite bunuri materiale. Peștera „Tunel”, lungă de 160 m, este situată mai la răsărit decât prima, cu intrarea tot pe față de strat. Cea mai interesantă este însă „Peştera cu Apă” străbătută de un pârâiaș, ce cade în numeroase cascade, la baza cărora au luat ființă marmite torenţiale tipice (Popescu-Argeșel, 1977, pp.).

La un moment dat veți părăsi Valea Pravului urcând din nou pe una dintre culmile ce o separă de bazinul depresionar Cheia și la scurtă vreme înaintea privirilor vi se va așterne imaginea Cheilor Râmețului. 

 

Bibliografie:

Cristache-Panait, Ioana. (1987), Biserici de lemn, monumente istorice din Episcopia Alba Iuliei, mărturii de continuitate și creație românească, Editura Episcopiei Române a Alba Iuliei, Alba Iulia, (pp. 78, 79,124,125).

Popescu-Argeșel, I. (1977), Munții Trascăului. Studiu Geomorfologic, Edit. Academiei Republicii Socialiste România, București.