Munții Trascău

 

Text preluat integral din „Geografia României”,  Volumul III

Situați în estul Munților Apuseni, Munții Trascău se desfășoară pe circa 75 de km, de la nord de Arieș până în valea Ampoiului pe direcția NNE-SSV. Limita nordică urmărește o linie ce unește localitățile Tureni cu Copăceni. Sinuozitatea ei este impusă de înaintarea culmilor montane în cadrul ariilor depresionare de contact. Văile largi ale Iarei, Hășdatelor și Turenilor se îngustează brusc la intrarea în Munții Trascău, căpătând aspect de defileu prima și de veritabile chei celelalte două. Limita estică începe din valea Turenilor și ține până în apropierea Ampoiului. Fiind mai puțin clară până la Cheia, este evidențiată în rest de un abrupt prin care Munții Trascău se impun față de Podișul Măhăceni și zona piemontană ce face trecerea spre Culoarul Mureșului. Limita este fidel înregistrată de văile relativ numeroase, care la ieșirea din munți de lărgesc brusc. Limita sudică, între Țelna și Zlatna, poate fi socotită valea Ampoiului, mai precis rama depresiunilor tectono-erozive Ampoi Ampoița și Zlatna ce se impun spre Munții Metaliferi. Limita vestică este mai puțin clară. Astfel, între valea Ampoiului și valea Găldiței , Munții Trascău sunt strâns legați de Munții Auriferi. Spre est și spre vest de o linie ce ar uni localitățile Zlatna cu Sfârcea, apar elemente morfologice ce individualizează două unități  și anume carstul în Trascău și nekurile vulcanice în Metaliferi. Între Sfârcea și Sălciua, abruptul din ce în ce mai accentuat din vestul Munților Trascău reprezintă o limită clară spre Culoarul Ponorului, ce se impune spre Munții Metaliferi. Același culoar se continuă și la nord de Arieș, până la Iara, separând Munții Trascău de Muntele Mare. Între aceste limite Munții Trascău apar atât ca o subunitate geomorfologică bine individualizată, cât și ca una fizico-geografică distinctă, prin peisajul variat și complex (Tudoran, 1987).

Alcătuirea petrografică variată explică prezența a numeroase tipuri de relief, dezvoltate pe șisturi cristaline , ofiolite și conglomerate și gresii, argile și marne și îndeosebi pe calcare.
Relieful dezvoltat pe șistrui cristaline apare în nord-vestul masivului, de o parte și de alta a Arieșului, caracterizându-se prin forme greoaie, care imprimă aspecte de masivitate. În cea mai mare parte a sa, zona este acoperită de păduri de fag ce coboară până în talvegul văilor adânci care fragmentează cristalinul.
Relieful dezvoltat pe ofiolite este mai extins. Ofiolitele apar sub formă de benzi înguste și petice izolate în centrul și sudul masivului, unde frecvent străpung masa flișului cretacic. Față de rocile mai moi ale flișului, ofiolitele se impun întotdeauna prin denivelări, uneori destul de marcante. Morfologia de amănunt dată de ofiolite se caracterizează prin prezența unui relief variat și complex, cu aspect ruiniform (piramide, stâlpi, turnuri) și acumulări de grohotișuri (Tudoran, 1987)

Relieful carstic dă nota dominantă a peisajului din Munții Trascău, în ciuda faptului că suprafața rocilor carstificabile nu ocupă primul loc în cadrul faciesurilor petrografice. Cu toate acestea, relieful carstic prezintă formele cele mai spectaculoase, care se impun net în cadrul celorlalte. Calcarele jurasice sunt cele mai extinse, atingând grosimi de 600-700m și dau cel mai tipic relief carstic. În Trascău sunt bine reprezentate trei tipuri de carst: de platou (masivele Petrești, Colții Trascăului, Bedeleu, Râmeț și Ciumerna), de masive izolate (Data, Rachiș, Piatra Boului, Nicaia, Piatra Grohotișului, Dosu Blidarului, etc) și de creastă (Piatra Butanului, Pleașa Râmețului, Prisaca, Piatra Cetii, Piatra Craivii, etc). Dintre formele exocarstice foarte răspândite sunt lapiezurile, formând adevărate câmpuri și dolinele. Cea mai mare dolină este Vânătarea (de prăbușire), având formă de pâlnie și adâncimea de 80 m.
Cheile au luat naștere prin străpungere epigenetică (Turenilor, Turzii, Mănăstirii, Cetii), prin captare (Râmețului, Aiudului, Întregalde), sau prin eroziune regresivă (Plaiului, Siloșului). 

Varietatea litologică mare, atrage după sine apariția unor procese geomorfologice actuale complexe. Astfel, șiroirea și torențialitatea sunt strâns legate de deluvii, mai ales în zonele despădurite; alunecările de teren sunt frecvente pe terenurile argiloase; de asemenea răspândite sunt prăbușirile, curgerile de pietre, eroziunea fluvială. Un loc aparte îl reprezintă relieful antropic , legat îndeosebi de numărul mare de cariere, de halde, sau de terase artificiale -acestea din urmă fiind specifice Depresiunii Trascăului și văii Arieșului. -aici autorul se referă la carierele de calcar ce funționau la data scrierii acestui text în Cheile Ampoiței, Cheile Întregalde, Cheile Turzii (Săndulești), etc. În prezent aceste cariere nu mai funcționează iar cheile în care au funcționat (Ampoiței, Gălzii) sunt protejate ca rezervații naturale.
În legătură cu modul de utilizare al terenului, se remarcă faptul că acesta capătă aspecte deosebit de complexe de la o zonă la alta. Astfel în cadrul Depresiunii Trascău, Poiana Aiudului, Zlatna, Ampoi-Ampoița, Sălciua, Iara, Turzii, o largă răspândire o au culturile agricole, însoțite de plantații de pomi fructiferi, iar pe versanți domină terenurile pentru pășunat. Unele culturi, în special cele cerealiere urcă pantele munților până pe suprafața Râmeț-Ponor, îndeosebi pe moșiile satelor aparținătoare comunelor Râmeț, Întregalde și Ponor(acolo unde cătunele de munte mai sunt populate), iar, ca urmare, peisajul are trăsături specifice (Tudoran, 1987).

Pădurile odinioară extinse, ocupă astăzi suprafețe relativ reduse în special în jumătatea sudică a Trascăului. Ca o constatare generală, pădurile se păstrează mai compacte pe versanții văilor, în timp ce pe partea superioară a interfluviilor, ele au fost defrișate. Predominante sunt pădurile de fag, uneori în amestec cu carpenul iar la poale cu gorunul. Ca o consecință a fenomenelor de foehnizare, pe versantul estic și sud-estic apar pădurile de gorun, care urcă frecvent la 700-800 m, altitudini destul de mari pentru această specie care aici beneficiază și de expoziția favorabilă a versanților. În cadrul vegetației forestiere se remarcă pădurea de larice de la Vidolm, dezvoltată pe o stâncărie calcaroasă în sudul satului cu același nume.
Procesele de defrișare au urmărit nu numai obținerea de noi suprafețe pentru agricultură ci și a celor pentru pășunat. Astfel în condițiile actuale pășunile din Munții Trascău capătă o extensiune importantă, atât la partea superioară, cât și pe culmile secundare și pe versanții văilor și depresiunilor. Aceste pajiști secundare folosite pentru creșterea cornutelor mari și mici sunt mai extinse în Culmea Petreștilor, Munții Bedeleu, Colții Trascăului, Ciumerna, Culoarul Ponorului, precum și în cadrul depresiunilor. Pășunile pe lângă faptul că reprezintă o componentă a peisajului geografic al zonelor respective, joacă și un rol important în economia așezărilor rurale de aici (Tudoran, 1987).

La nivelul anului 1987, în Munții Trascău trăia o populație de peste 30 000 de locuitori repartizată astfel: 31% în cele 32 de sate din interiorul masivului, 69% în cele 42 de sate de la contactul acestuia cu depresiunile limitrofe. Cel mai răspândit este satul de tip adunat răspândit în depresiuni (Rimetea, Colțești, Izvoarele, Vălișoara, Poiana Aiudului), dar și în defilee (Lunca, Vidolm, Buru), în zona înaltă Borzești și mai ales la contactul munte-depresiunie (Petreștii de Sus, Petreștii de Mijloc, Săndulești, Copăceni, Surduc, Livada, Cheia, Cornești, Moldovenești, Podeni, Măgina, Geomal, Cetea, Țelna, Ighiel, etc). Alte sate sunt de tip răsfirat (Sălciua de Jos, Geoagiu de Sus și altele) sau risipit, întâlnit mai ales în zona înaltă (Râmeț, Vlădești, Cotorăști, Șoimoșești, Fața Pietrii, Valea Uzei, Zăgriș, Lușeni, Valea Poienii, Sfârcea, Valea Mănăstirii, Răicani, Valea Inzelului, Boțani, Dealul Geoageiului, Olteni, etc.). (Tudoran, 1987)

Începând din anii 1970 și mult mai accentuat după 1980 acești munți s-au depopulat masiv. În prezent unele sate aproape că au dispărut (cităm aici exemplul satului Cheia din Comuna Râmeț), iar cele încă locuite au o populație rară și îmbătrânită. În anul 2015 la școala din Râmeț mai studiau doar 11 elevi adunați din toate satele și cătunele comunei. Îmbătrânirea populației se are ca principal efect restrângerea economiei tradiționale bazată pe creșterea animalelor. Aproape că au dispărut culturile agricole din sectorul montan înalt și odată cu ele unele practici agricole tradiționale sau plante vechi cum ar fi grâul de primăvară folosit la construcția acoperișurilor tradiționale specifice acestor munți.

Bibliografie:

Oancea,  D., Velcea, V., Caloianu, N., Dragomirescu, Ș., Dragu, G., Mihai, E., Niculescu, G., Sencu, V., Velcea. I.  (1987), Geografia României, Volumul III: Carpații Românești și Depresiunea Transilvaniei, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București (pp. 485-490).